departure

Ce spui de cei care-şi aparţin prea mult? Şi fac din eul lor un cult, cu o mână de zeităţi şi un picior de lemn şi bat în acelaşi ritm orice alt refren. Vine Camille într-o zi, Camille care are doar aripi şi ca toate zburătoarele rătăceşte între două limite. Ce-i par cam gri şi finite! Mereu m-am gândit că-ntre cer şi pământ sunt doar păsări. Toate celelalte mi-au părut mult prea absorbite, prea pământeşti sau cereşti. Acum între, acolo unde tu ajungi doar cu privirea, acolo e rătăcirea, şi tornada şi gândul, acolo lemnul tău şi-ar rupe gâtul. Iar Camille e uşoară şi absentă, pentru că nimic nu-i pare mai greu decât aerul şi magnetul. Şi e a tuturor pentru că a ei e prea puţin. Deloc şi gri. Şi se găseşte mereu cineva s-o revendice de la început, de la mijloc sau chiar spre final. Pentru că oboseşti să vrei şi vrei!

http://

don't, just don't

Uite, cam cât ştiu despre cuvinte sunt ca un duş cu apă fierbinte când vin deodată şi de peste tot şi mă îneacă-n aburi şi-mi spală replicile mele bune, cele păstrate pentru tine. E acelaşi context cu susul în jos când tu nu mai vezi un copil frumos. Spui cele de ieri şi de alte zile trecute când nu a fost prin preajmă nimeni să le asculte. Sper să-ţi mai pot răspunde cu miere şi lapte şi plăcinte calde. Până atunci le ţin mute în mine şi contracarez asaltul de feline. http://

piano magic

Sunt pentru mine un fel de Archive, la fel de British, de reci şi umezi, ca ploile de pe insulă. M-au udat până la piele, Archive de vreo 4 ani şi Piano Magic de 4 zile. Şi-mi cad în timpane atât de firesc şi atât de ploios încât îmi construiesc streşini în minte ca să-i păstrez. Ritmul bate vocea, sunetul bate cuvântul şi-n cameră bate vântul. Şi apoi are ploaia poveştile ei de-ţi vine să te duci cu trenul sau să zaci în pat. Nu aş merge să-i văd la un concert. Sunt pentru playlist şi învineţit fotolii de atâta stat.

De ascultat încet şi singur! Piano Magic: Glen Johnson, Jerome Tcherneyan, Alasdair Steer şi Frank Alba. Din Anglia, cu ploaie! P.S: Slăbiciune pt Part Monster... http:// http:// http:// http://

pumnul cap

Twisted by name and nature...here I go again! Mi-au ţinut gândurile de urât pe coridorul spitalului, mi-a luat ceva vreme până să le separ de temeri, de amintiri şi de speranţe. Aproape că mi-am rănit urechile încercând să aud conversaţia doctor pacient. Dar nu mă auzeam decât pe mine, pe mine cea fizică, cea trupească, cea care loveşte piciorul în podea în sunete mute şi repetate. Apoi pe mine cea cu capul sprijinită-n pumn. În câteva secunde capul era pumn şi pumnul cap.

Pumnul cap are cinci gânduri încleştate în strânsoare. Toate gândesc la fel, se adună şi se îngână: primul porneşte, al doilea arată, atrage atenţia, mustră, mijlociul te ia peste picior, inelarul îţi înşiră explicaţii, motive, acuzaţii, iar cel mic promite şi speră. Ar mai fi pielea nivelată şi stresată care se răceşte îndată. Iar unghiile te trezesc înainte să-ţi pătrundă în carne. Apoi sunt ca 5 petale...pe care le întinzi până trosnesc...va fi bine? nu va fi bine?

Pumnul cap zdrobeşte, frământă, loveşte.

Pumnul cap strânge şi presează...pumnul cap ar fi o tobă într-un concert de heavy metal.

Azi am învăţat un cuvânt nou: nevralgie. Sună interminabil şi iremediabil. Cei care-l poartă spun că e dureros, că te face încovoiat şi îndurerat. De azi e în trupul tău...iar eu, eu mă bucur de acest rău, că nu e un rău mai rău...şi sper că e un rău mai blând, mai maleabil, mai uşor de înfrânt.

http://

nu-ţi voi spune eu prea multe

Nu ţi-aş spune că te-ai înnorat, ai adus fulgerul şi l-ai împlântat. Dintr-un trăsnet moara de vânt a fumegat... Nu ţi-aş spune că ai plouat, ai scurs apa şi m-ai inundat. Stropii să-şi facă cuib în streşini au încercat... În ultima vreme merg în somn, mă trezeşte un colţ de masă care-n coapsă urma-şi lasă. Şi mă întorc pe altă parte şi degetul în lemn îmi bate. Nu-ţi voi spune să-ncetezi obiectele să le aşezi. Nu-ţi voi spune eu prea multe... ca să nu te pierd în linii frânte, nu te ţin pe loc deloc. Sforile le poţi roti, învârti şi răsuci niciodată despleti. http://

viaţa şi teatrul

Oamenii îmi ţin de cald, de frumos şi de urât. Mă ţin de mine şi mă ţin de ei, mă ţin din viaţă-n viaţă până în propria-mi viaţă. Cuvintele îmi ţin de limbă, de fire, de exprimare şi expresie, de intenţie şi impresie. Muzica îmi ţine de fundal, de atmosferă, decor, de decodor, de senzaţie şi emoţie. De o vreme încoace teatrul îmi ţine de gânduri. Şi mă satură şi-mi potoleşte poftele intelectuale, culturale şi imaginare. Îmi ţine de posibilităţi, de poveste, de scenariu...Teatrul Radu Stanca mă ţine în Sibiu. Viaţa cu un idiot mi-a ţinut atenţia de mână, şi m-a luat acolo în nebunia de poveste timp de mai bine de două ore. Mâna ta mă ţinea în realitate, lângă tine! Acest tip de teatru, gen reality show, aduce tensiune, dinamică, dramă dramă dramă! În primul rând, pentru că e solicitant, nu ştii unde şi la cine să te uiţi, nu mai ştii ce să crezi şi uiţi că în teatru totul capătă dimensiuni exagerate, apoi jocul, apoi înregistrările...şi da, actorii care par hipnotizaţi şi hipnotizanţi. Abia la final le vezi feţele relaxate. Au reuşit să mă prindă cu povestea. Ideile repetate pentru a fixa mesajul sunt că: odată distruse rosturile fericirii într-un cuplu orice salvare se transformă în nenorocire, că îngerii sunt simpli spectatori pe care noi, ca oameni, îi deprimăm cu felul nostru de a fi, că doar nebunii văd îngeri, că doar nebun mai poţi fi fericit, că şi fericiţi suntem vulnerabili şi influenţabili, că nimic nu se pierde, totul se reface şi se întoarce, că femeia e ispită, că femeia dacă nu procreează nu mai are sens şi sensuri, că muzica e genială, că actorii par nişte fiinţe cu puteri supranaturale şi-ţi merg până în suflet sau te sperie de moarte, după caz. Şi că nu oricine gustă acest gen de teatru! Eu, una, am fost încântată pentru că îmi repetam într-una: e ficţiune, e drama, exagerarea e la ea acasă. Ce-i drept, se aseamană mult cu ce vedem la tv, însă jocul e autentic, muzica...detaliile fac arta! Actorii au spasme, tremură, dansează, fac duş, îşi aruncă lapte, maioneză pe ei, mănâncă morcovi, apar goi, sunt violenţi, sunt sensibili, uşor romantici...sunt vii şi o iau razna în faţa ta, pentru ei! Oarecum, îmi pare că joacă acest spectacol pentru ei, nu pentru public...dacă tot se nimereşte să fie cineva în sală şi mai bine, dar ei joacă pentru ei. Şi reuşesc în final să strângă aplauze şi să se bucure de admiraţie!

"Ştiu că am avut aripi şi atunci când înot şi închid ochii îmi aduc aminte şi simt că zbor. Eu zbor, eu zbor, eu zbor..."

Viaţa cu un idiot. Poveste de Vladimir Erofeev, scenariul Andriy Zholdak.

sursa foto: http://www.sibfest.ro/Viata-cu-un-idiot.aspx

cold, cold in my soul

Emilie Simon - The frozen world

Won't you open for me
The door to your ice world
To your white desert

I just want to stare
Out over these snowfields
Until we are one again

We belong to the frozen world

When the ice begins to thaw
Becomes the sea
Oh, you will see
How beautiful we can be

Everything is calm
At the end of the planet
In our white desert

The sun kissed the ice
It glistens for me
And we are one again
We belong to the frozen world

When the ice begins to thaw
Becomes the sea
Oh, you will see
How beautiful we can be