în port

Luată cu albastrul, parcă aş merge puţin cu barca. Până la Port O'Brien şi acolo aş staţiona câteva zile de vară. Ritmul de barcă legănată şi vâsle sincronizate relaxează simţurile până în măduvă oaselor. Un trio folk, indie rock duşi cu pluta, dar care te pot duce şi pe tine cu pluta, la fel de firesc şi natural. Aceşti oameni ai valurilor vin din California şi-şi găsesc locul aici, la capătul lumii, pe bună dreptate, pentru că lumea din capăt e veşnic însetată şi învolburată. Iar astfel de muzică o adună, o umple şi-o răcoreşte de fiecare dată. Au înregistrat trei albume: The Wind and the Swell, All we could do was singing şi cel mai recent Threadbare (2009).

Serviţi, vă rog! Cu peşti, pescari, mări, bărci şi chitare.

Port O'Brien. Cambria Goodwin, Van Pierszalowski şi Ryan Stively. S.U.A .

Rome - Danger Mouse şi Daniele Luppi

Un album conceput pentru Repeat. Şi să se tot repete, că bine mai sună! Danger Mouse a fost mereu o surpriză plăcută şi bănuiam cumva că ultimul său album o să mă încânte. Cu Daniele Luppi nu am avut onoarea până acum, dar de acum înainte e binevenit în playlist-ul meu. Din câte ştiu, italianul compune muzică pentru filme şi este apreciat pentru aranjamentele şi compoziţiile sale. Sub numele Danger Mouse se ascunde compozitorul, muzicianul şi producătorul american Brian Joseph Burton. Un nume cunoscut datorită proiectelor şi colaborărilor sale reuşite (Gnarls Barkley, Sparklehorse, Beck, Black Keys, Gorillaz).

Rome a crescut în cinci ani şi a fost inspirat din coloana sonoră a filmelor italiene din anii '60 - '70. Este orchestrat impecabil. Are influenţe puternice indie rock, folk rock şi rock simfonic. Păstrează din esenţa soundtrack-urilor spaghetti western. Este vorba de o subcategorie de filme western produse în Italia, de către italieni în 1960. În cazul de faţă, sunt atrasă de orchestraţie şi este evidentă grija italianului de a născoci şi potrivi aranjamentele muzicale. Să nu uităm vocile, pentru că sunt dintre cele valoroase, Jack White şi Norah Jones. Dacă tot e rock să fie nuanţat şi fin estompat. Trebuie să recunosc că toate melodiile sună a muzică de film, a muzică bună de film şi te lasă cumva să aştepţi un film. Un film la fel de bun. Până una alta, propriul tău film. Afundă-te în scaun. Play. Aşteaptă-te la Repeat! Merită ascultat de la un capăt la altul

Rome. Danger Mouse & Daniele Luppi. 2011.

we're here because we're here

În anul 2010 aerul s-a subţiat şi pentru Anathema. Şi-au luat o pauză de la tristeţea lor pe care mulţi am mâncat-o pe pâine în vremuri de ploi, furtuni şi îngheţ. Ei, dacă ei spun şi pot, eu nu pot face decât să le îngân cântecele şi să cred.

Lumea e o minte şi oamenii-s gânduri. Iar Anathema după ani de tras aer în piept, presară optimism printre rânduri.

Drept e, că gânduri fiind, ne căscăm şi ne adâncim, dar limitele rămân constante: lumină şi întuneric. Rotirea împrejur variază şi orientează mişcările. Osclilăm. Suntem cumpene, după caz, după minte, stinşi sau luminaţi în capete. Împotmoliţi în beznă sau arşi de artificii.

Binevenit este albumul We're here because we're here la capăt de gânduri. Adevărul e, că teme precum viaţa, visul, liniştea, lumina, eternitatea aduc în prim plan un proiect încărcat de spiritualitate. Un proiect la cealaltă extremă, împins către universal, nu centrat pe detalii.

Anathema. We're here because we're here. 2010.

aşteaptă-mă

Dacă nu mă ia valul, şi vai, cât de des mă ia, mă atrage cuvântul, peisajul, mirosul...mereu e câte ceva. Uneori mă iau eu, pe dos. Alteori mă iau cu tot cu alţii.

Du-mă peste tot, ia-mă cu tine! O să mă găseşti mereu lângă mierea de albine şi cu privirea sus, târzie. Dar aşteaptă-mă de fiecare dată, că rătăcesc uşor şi dreapta mi-e bracată. Aşteaptă-mă! Ca în albumul lui Moby! Wait for me! E albumul cu numărul nouă, cu viziune nouă, cu voci noi, cu tristeţi noi, cu rugămintea de a fi aşteptat cel care încetineşte. Aşa că, pentru patru minute şi un sfert aşteaptă-mă! Nu voi întârzia mai mult!

Wait for me e un album al refacerii şi reconstruirii. Un semn că omul vine din urmă după ceva demolări emoţionale cu rezultate artistice încântătoare. Şi vine agale, încet şi timid, cu mixuri predominant ambientale. Cert e că sună a praf mult şi ruine lăsate-n urmă, a resemnare şi recuperare. In a seated night just walk with me. I will gather all those pale horses for whom hope is gone, until the light comes slowly. Cu Moby îmi iau şi pauza de la gânduri!

Moby. Wait for me. 2009.

Moby

Îl cunosc de la Hotel încoace, şi-l tot ascult la început de vară de vreo trei ani. M-am oprit la Wait for me şi-am aşteptat în căşti aproape un an. Moby e un fel de vrăjitorul din Oz, pe de o parte pentru că New York-ul mi-e departe şi străin, pe de alta pentru că muzica lui e ca o sferă, perfect rotundă sau ca titirezul din Inception, de neoprit odată pornit.

O mână de versuri albastre sunt lăsate să ameţească-n ritmuri electronice, ambientale. La Moby totul este în armonie, totul curge firesc şi nici un sunet nu se pierde. Universul e un mecanism, oamenii praf de stele, artistul un DJ, vocea e îndemn sau descrie starea. Ideea e că prinde rădăcini puternice. După Play va urma Repeat. Iremediabil, pentru că sferele se învârt, se rotesc şi se împlinesc. Moby trimite circuite, pentru vreme de gânduri şi simţuri pornite.

Richard Melville Hall. DJ, cântăreţ, compozitor. Muzician. SUA.

archive sau arhivele de la capătul minţii

Archive sunt de ascultat la capăt de puteri, la prilej de dureri, la întretăiere de aripi şi iluzii, cu pumni încleştaţi în perne şi cearceafuri îmbibate de gânduri sărate. Se întind pe rana deschisă de minune şi parcă îţi scot cuvintele şi simţurile la liman tefere la final de album. Pentru că fiecare album e tăiat exact pe plagă. După ce-ţi cântă toate stările prin care treci şi ţi le arată cu glasul, te îndeamnă să tragi în piept un mix electronic, uneori cu influenţe de trip hop sau rock progresiv, după caz, ş-apoi promovează detaşarea. De la Londinium (1996) şi până la Controlling Crowds (2009), bat vocile şi ritmurile pe aceleaşi teme: omul actual, cu temeri, simţiri, neîmpliniri şi lumea ce îl împrejmuieşte şi care cu anii tot mai puţin îl defineşte. Omul care zăreşte şi refuză robotul. Omul care se satură şi se împătură o vreme doar cu el până la regăsire şi înapoi. Până la re-însuşire şi reînfiinţare şi atât! Londonezii au fost activi şi-n iarna anului 2010 ajutând la completarea albumului Bleu Noir.

Archive. Anglia. Mai ploioşi din fire, precum ţara mamă. Serviţi şi lăsaţi să plouă, până la soare şi înapoi!

http://

http://

http://

alexandrina hristov

Printre oameni şi artişti am tot căutat să o văd în concert pe Alexandrina Hristov. Şi totul s-a întâmplat pe neaşteptate, cu mare bucurie. Printre umbrele, până cerul nu a mai picurat niciun strop, cântecele Alexandrinei au umplut Piaţa Mare din Sibiu. De la umbrelele scurse de apă şi până la cerul întunecat al Sibiului, de la cana cu ceai, la mânile reci ale artistei, totul era boem şi fragil. La un moment dat, vocea duioasă i s-a întâlnit în muzică cu clopotele bisericii. Caldă şi duioasă voce are Alexandrina, iar cântecul ei cu accent moldovenesc şi versurile uşor copilăreşti, desprinse parcă din cărţi de poveşti, cu Ene, urşi polari, pinguini, balene, cu soare şi pământ, uneori grave şi lumeşti, îţi fac şi ţie loc, un loc strâmt, ce-i drept, însă apari liniştit în toată nebunia, cu toate bagajele tale, de ieri sau de acum două veri. Şi ea nu te stânjeneşte deloc, ci te invită să-i asculţi poveştile, şi-ţi zâmbeşte frumos ca şi cum te-ar invita s-o urmezi mai departe sau pur şi simplu aruncă o privire să te asigure că-ţi cântă ţie. Eu, una, am fost vrăjită şi mai vreau astfel de scamatorii iscusite! Pentru că oamenii trec şi vrăjile rămân! Şi într-o zi îţi aminteşti că lucrurile sunau cândva aşa:

Alexandrina Hristov. Deschiderea Muzeului Labirint din Sibiu. Încântare.

P.S: Dacă ar fi şi o rubrică cu steluţe, Alexandrina le-ar primi pe toate!

foto: Sten

http://

http://

cajsa siik

Drag mi-e dimineaţa când descopăr câte o voce şi-un ritm asupra cărora îmi las urechile să zăbovească. Apoi, le acopăr la loc, să nu răcească sau să nu se rătăcească, până ajung să le despic puţin la capătul lumii. Am căutat să-i aflu povestea, ca s-o pot localiza cumva în cântecele ei. Şi-am avut mult de căutat sau au scris prea puţini despre ea. Surpriza a fost să-i găsesc propria explicaţie. Cajsa Siik merge la pescuit, priveşte marea până işi încurcă gândurile printre valuri. Apoi îşi pune cuvintele pe muzică. Melodiile ei s-au concretizat după o escapadă în Spania, iar în inima Seviliei, într-o cameră deasupra unui bar de flamenco, lasă pe hârtie versuri cât să umple 11 cântece. Albumul Plastic House a fost înregistrat în Suedia, la întoarcere. Spune că dincolo de toate albumul este despre mersul la pescuit într-o duminică dimineaţa, pe alocuri pop, acustic şi alternativ.

Aici, în lumea mea, albumul ei este despre vânt sărat şi cer cu nori negri, poate un colţ de mare şi-un far luminat. Însă fără ploaie şi furtună, fără frig şi fără lună. Un bolovan pe post de scaun, o minte ca o undiţă lăsată-n apă să prindă şi să desprindă scenarii, niciodată peşti, şi-o oră de ochi fixaţi pe albastru şi probleme duse de valuri. Vocea şi ritmul, pe rând, te prind şi te desprind, te aruncă, te scufundă şi te leagănă până la mal.

Cajsa Siik. Plastic House. Suedia.Voce şi chitară.

http://

http://

http://

photo: http://www.myspace.com/cajsasiik/photos

the do

Din Franţa pornesc, cu o aripă finlandeză, The Do. Nu sunt atât de grei cât să pună do-ul pe portativu-mi personal, însă îmi pun degetul pe buze şi am răbdare să-i ascult. Îi ştiu de doi ani, însă abia acum am timp şi dispoziţie să le gust muzica. Undeva între folk rock şi indie rock, eu rămân iar la voce. Din 2007 Olivia Merilahti şi Dan Levy în cele două albume, Mouthful şi Dust It Off, împacă, potrivesc, stârnesc sau domolesc sunetele jucăuş şi întâmplător. Astfel că, ele alternează între melodii drăgălaşe, care dau senzaţia aceea de bărci legănate şi altele explozive, care aduc a revoltă. Acum mie, una, îmi surâd cele din a doua categorie, în special, On my shoulder. Ideea e simplă, te saturi! Şi te simţi greu într-o zi, iar umerii nu mai sunt ai tăi. De câte ori umerii se rup, parcă se refac iar că să poţi duce mai departe. Şi câte nu duci! Mai ales, că dacă am face un inventar, ne-am minuna de câte chestii purtăm în spate. Chiar dacă venim goi, la plecare ducem multe cu noi! Îmi şi imaginez un responsabil care descarcă greutatea de pe umeri. Care înjură şi scuipă şi abia seara îi povesteşte iubitei "Să vezi, dragă, cum am adunat vreo trei ani de griji de la o soţie şi un kilogram de teamă de la un copil".

http://

http://

http://

hadestown

Hadestown e un album care mie mi se pare din altă lume. Lumesc şi aspru, de înecat amar cu paharul şi luat de la capăt şi stat la depănat amintiri şi oameni. Acum poveştile de dragoste trebuie că sunt complicate şi date peste cap, că doar sunt cu oameni şi se întâmplă în viaţa asta care seamănă mult cu ceva, mai trebuie doar să aflăm cu ce. Cu alte vieţi, probabil! Albumul este semnat Anais Mitchell, dar încântă şi alte voci precum: Justin Vernon, Greg Brown, Ani DiFranco, Tanya, Petra şi Rachel Haden şi Ben Knox Miller. Mitologia greacă e sursă importantă de inspiraţie, mai exact povestea lui Orfeu şi a lui Euridice. După cum spune legenda, Orfeu îşi salvează soţia din infern, şi iată, cum apar alte două personaje, Hades şi Persefona. Fiecare voce primeşte un personaj pe care-l cântă cum ştie mai bine. Şi s-ar minuna grecii ce bine le sunt purtate legendele de către americani! În locul lui Homer vin alţi artişti în ale povestitului şi orbi rămân în faţa kitsch-ului.

Hadestown. Anais Mitchell. Folk.

P.S: Diana, this one goes for you!

http://

Babe, this is for you!

http://

http://

mâini multe

Iată, ceva proaspăt şi nou! Şi nouă îmi pare şi predispoziţia mea pentru muzica electropop. Un tip de muchizie ori grăbită şi puternică, ori domoală şi interminabilă. Ideea e că mă prinde acum pe mijloc de primăvară, când îmi trece prin cap cam tot ce ar putea să înflorească, înfrunzească. Iar pentru asta am nevoie de un fundal sonor deştept, însă subtil şi fără încercări de epatare. The Hundred In The Hands sunt cumva o mie de mâini care te conduc, te duc. Mâini uşoare, lungi şi curate, flexibile şi cu unghii colorate. Nu, nu te ridică, coboară, încântă sau omoară.

America. Duo. The Hundred In The Hands. In Love.

Madrugada

Acum, fie vorba între noi, chiar sunt făcuţi pentru răsărit, cum vor ei, sau apus, cum simt eu. Pe mine m-a atras etimologia cuvântului şi chiar are o rezonanţă plăcută, o mână de consoane puternice şi iată, un răsărit cam greu de rostit first thing in the morning. Madrugada nu mai e o formaţie activă din toamna anului 2008. Dar în playlist-ul meu rulează cu succes. Poate că se găseşte unul dintre voi să-i asculte odată cu ivirea zorilor, pe stomacul gol, însă cu siguranţă vă pică greu dacă-i primiţi pe sufletul gol. Muzica lor e cea a oamenilor cu poveşti, a acelora cu bagaje de amintiri din vieţi anterioare celei de azi, iar dacă nu ai măcar nişte riduri fine în jurul ochilor şi a gurii, poate că nu te-ai văzut destul şi nu te-ai vorbit suficient cât să te apuci de ascultat. Nume, voce, ritm şi text, toate uşor reci, gri-albăstrui, numai bune de revăzut şi tras în piept înainte de orice dimineaţă. Are şi întunericul un moft, şi anume, lumină. Aşa sunt şi melodiile celor de la Madrugada, cu urme de întuneric de care se dezbracă pentru lumină.

Madrugada. Norvegia. Îndrăzniţi, răsăriţi!

http://

http://

http://

http://

when all your ships are white

Heligoland sunt numai buni de ascultat pe sufletul greu şi genunchii goi, adunaţi la piept. Şi să rămâi aşa ghemuit, cu toate amintirile pe umărul stâng şi toate temerile pe cel drept. Cu condiţia să nu fii trist de tot, ci mai degrabă nostalgic şi temător, ca şi cum ai încerca apa rece ca gheaţa cu degetul mare de la picior...aşa în balans, bănuieşti răceala, dar nu o poţi măsura efectiv în fiori şi tremur. Cu fiecare cântec vocea spune aceeaşi poveste, cu alte versuri, cu litere pe care la fel le rosteşte. Se pare că vin cu sol de pace şi aduc albumul drept tribut, după un an cu prea multe ierni. Pornesc din Australia şi acum sunt stabiliţi în Paris. Sunt 5 şi muzica lor intră în categoria dreampop, slowcore. Amorţiţi şi prinşi până la măduvă de ghearele frigului, răsuflă rece prin cântece şi lasă urme umede pe piele. Acum sprijiniţi-vă greutatea din piept de genunchi...

Heligoland. Franţa. All your ships are white.

foto: http://heligoland.org/

selah sue

Selah Sue sau blonda a cărei muzică reggae mi-a fost pe plac bate clişeul de-i sună apa în cap. Chipul angelic, belgian ascunde o voce puternică, răguşită şi tânguitoare, tipică celor care cântă raggae sau soul. În principiu:

1. Lăsaţi copiii Europei să vină la Bob Marley

2.Dacă tu nu mergi în Jamaica vine Jamaica la tine

Şi acum, în special: ascultaţi, ascultaţi, ascultaţi!

Sanne Putseys. Selah Sue. Belgia.

I like Li

Mai am o oră din ziua asta...zi în care mă împlinesc în ani! Au încetat apelurile, mesajele şi mail-urile să apară. E linişte...şi-mi place liniştea doar aşa, pe bucăţi! Îmi las degetele pe taste şi e doar Lykke Li cu mine şi tu, virtualiceşte vorbind. Am trecut prin toate azi, prin ore, minute, iar ore...şi urmăresc să ajung la secunde. M-a obosit puţin euforia şi chestiile alea mici şi dragi, atenţia şi atenţiile.

Am stins toate luminile,

să fie întuneric şi noapte împreună

fără lacăt, fără lună.

Din faruri şoseaua îşi prinde-n ceaţă

o cunună.

Şi tot răzbat în casă, pe podea şi prin perdea

rând pe rând ochi de automobile

ca nişte astre cu motor, fragile.

Vrei o palmă să te măsoare

din cap şi până-n picioare

acum, când eşti fără soare şi ninsoare.

O palmă cu mai multe mâini...

un ochi cu o duzină de priviri,

o gură cu trei poveşti,

amestecate cu minte-n grabă...

de cuvinte.

Am ascuţit de curând un gând,

sper să lase urme descifrabile

pe bucata-mi de pământ.

Să-l învârt între degete o oră,

astfel ora să-mi pară zi,

ziua timp fertil.

Crezi de o vreme că lumea asta mată

trebuie bine ferecată,

şi orice uşă descuiată

e un zar aruncat din mână în mână

ce sensuri îndrugă şi amână.

Timotej Zachrisson. Cunoscută drept Lykke Li. Născută primăvara. Suedia.

piano magic

Sunt pentru mine un fel de Archive, la fel de British, de reci şi umezi, ca ploile de pe insulă. M-au udat până la piele, Archive de vreo 4 ani şi Piano Magic de 4 zile. Şi-mi cad în timpane atât de firesc şi atât de ploios încât îmi construiesc streşini în minte ca să-i păstrez. Ritmul bate vocea, sunetul bate cuvântul şi-n cameră bate vântul. Şi apoi are ploaia poveştile ei de-ţi vine să te duci cu trenul sau să zaci în pat. Nu aş merge să-i văd la un concert. Sunt pentru playlist şi învineţit fotolii de atâta stat.

De ascultat încet şi singur! Piano Magic: Glen Johnson, Jerome Tcherneyan, Alasdair Steer şi Frank Alba. Din Anglia, cu ploaie! P.S: Slăbiciune pt Part Monster... http:// http:// http:// http://

landing

Am aterizat într-un final şi mă încearcă un gust primordial de maro şi verde ce-n vene se pierde, se alungă şi se leagănă iar mâna ta măsoară solul fertil şi-l seamănă. Gândul pământului trebuie că e plebeul iar dorinţa lui ascunsă curcubeul. Miliarde de sute de mii de gânduri ce umplu de energie pământul, câte la fel şi câte altfel? Mă împământenesc şi-mi prind rădăcini în jurul taliei ca să poposesc... Oh land...de la Fallulah încoace Oh land este interjecţia mea preferată! De la pământean la muzicieni, zâmbesc că sună bine! Oh land este Nanna Oland Fabricius, care vine din Danemarca şi rămâne în New York, iniţial balerină, în prezent încântătoare. http:// http:// http://

one morning they brought light to my horizon

Dacă tot vorbeam despre cei plecaţi cu piraţii, să continuăm acum cu cei care se intersectează cu aceştia. Despre Bedouin Soundclash am aflat după ce am devorat Coeur de pirate. Şi ştiu cam aşa: că sunt canadieni, că spun poveşti uşor alternative, uşor raggae, că sunt trei crai, că au voce, chitară, bas, şi tobe, că au patru albume din 2001 şi până în prezent. Acum ştiu şi că-mi place, în special, ultimul album, Light the horizon, şi colaborarea cu piratul blond, şi clipurile şi versurile. Ce-i drept, îmi cam plac! Muzica lor e light şi chill, perfectă pentru duminicile alea în care îţi arunci ochii înjumătăţiţi când în ochii ei, când pe pereţi. Play, enjoy and rest your head on her!

french, a pirate and her soul

Azi sunt plecată cu piraţii, aşa că aşteaptă-mi cele mai învolburate reacţii. Mă duc pe o corabie purpurie acolo unde marea dimineaţa e gălbuie, dacă vreau să trezesc norii păşesc pe călcâie şi dacă vreau să ascult peştii cobor în adânc o frânghie. Să nu uit de căpitan... cu braţe tatuate şi chip de copilă, navighează mereu prin colţurile în care îndrăgostiţii vâslesc. Din Canada, cu drag: numai suflet de pirat şi versuri în franceză! http://

try red, reddish, karen elson

Jumătatea roşie a lui Jack White vine de pe tărâmul Angliei. Dacă învelişul de porţelan şi plete-i roşcate o consacră carierei de model, inteligenţa emoţională o conduce încet şi sigur spre muzică.

Şi le îmbină pe ambele plăcut şi uimitor, îşi ia copiii în turnee şi se ocupă de un magazin vintage. Albumul de debut The Ghost Who Walks e dovada vie că în tărtăcuţa modelelor se întâmplă ceva acţiune, ceva poezie, multă dramă, că doar despre femei vorbim, şi că roşu, alb şi negru devin ritm, versuri şi sunete. Salutăm maniera prin care se exprimă, apreciem simţul artistic şi recunoaştem că este molipsitoare partea uşor întunecată a poveştilor fredonate.

http://

"Ultimately I've learned to pride myself on being quirky. I very much adore people who are outcasts, and I've always loved to around interesting people, circus-type people."

Karen Elson in a Marie Claire UK interview

foto: Marie Claire UK, photo credit Simon Burstall