cu păsări şi samba

Carlos Saldanha are o poveste tare colorată, cu zburătoare exotice şi samba din plin. Personajul principal e albastru şi papagal, înstrăinat de tărâmul natal şi domesticit în Minnesota. Fiind pe cale de dispariţie este necesar s-o întâlnească pe Jewel, chiar în Rio de Janeiro. În tot acest timp se întâmplă să fie răpiţi, să-şi domolească firile, Jewel să se îmblânzească, că doar deh e femelă, iar Blu să-şi urmeze instinctele. Brazilia e prinsă în mare festival, aşa că pe cât de colorate sunt păsările, pe atât de ritmată e muzica. Apoi se indrăgostesc, apoi stăpânii lor cei şterşi se îndrăgostesc, învaţă să şi zboare Blu, la nevoie. Iar în final, se mută toţi în Rio. Pedro e o pasăre mai living la vida del barrio, supraponderală, cu un limbaj de rapper, iar în secvenţele în care apare se lasă cu râsete! Tot Carlos a creat şi Ice Age!

Rio. 2011. Carlos Saldanha. Brazilia, păsări şi samba.

http://

nunta mută

Avem şi noi filmele noastre, sculptate atât de frumos după chipul şi asemănarea românului, încât ai impresia că priveşti drept în oglindă. Nunta mută e un film colorat şi vioi în prima jumătate, mut şi tragic în ultima parte. Tot cu ruşi şi comunişti, însă asta e istoria, nu? Ideea e că o nuntă trebuie să continue în muţenie pentru că Stalin moare şi e doliu naţional. N-o să uit uşor grâul şi cearceaful, nici cearta mută sau telefonul fără fir, şi instrumentele înfundate cu cârpe. Secvenţa nunţii este memorabilă, iar umorul estompează cu succes realitatea vitregă. Povestea curge firesc şi estetic, exact cum caut mereu.

Nunta mută. Regia - Horaţiu Mălăele.

http://

the lovely bones

Pentru Susie şi pantalonii ei galbeni. Pentru poveste. Pentru că oamenii sunt ceea ce fac altor oameni. Pentru că faptele au consecinţe. Pentru că viaţa e aşa cum vrea ea. Pentru dramă şi fantezie. Pentru felul în care e montat filmul. În special, pentru culori! În general, pentru ficţiune! Pentru mine că m-a mişcat cât să mi se înmoaie genunchii şi să mă pună pe gânduri. Şi-au venit toate, deodată: gândul de a pierde, gândul de a fi neputincios, gândul de a nu ştii nimic din ce va urma şi gândul că oricum nu ştii mare lucru în general, gândul de a nu înţelege, care te aduce în imposibilitatea de a accepta. Susie, e asasinată de un nene bolnav rău, killer în serie. De aici încep, drama, pentru familia ei, care îndură pierderea, şi ficţiunea deoarece copila ajunge undeva între pământ şi rai. Să te tot uiţi, să te tot întrebi, braţe puternice să fie şi să tot cazi!

Poveste de Peter Jackson. 2009. The Lovely Bones. Doar lovely, şi atât.

http://

poveste cu pitici

După ce am vizionat Gnomeo and Juliet mi-am cam schimbat priorităţile gospodăreşti. Drept urmare: vreau grădină în faţa casei, flori, fântână, broască, pitici, ciupercă, maşină de tuns iarba ca să se întreacă piticii cu ea, păsări flamingo şi poveste de dragoste. Şi-apoi să tot visezi pe un scaun pliant aşezat, cu părul în soare şi ochii în iarbă. Animaţia e reuşită şi de o drăgălăşenie cum mi-a fost dor să văd: competiţia dintre roşu şi albastru, unul mic şi obraznic albastru se îndrăgosteşte de o micuţă adorabilă roşie, se întrec cu maşinile de tuns iarba, se împrietenesc cu Featherstone, o pasăre flamingo roz nostalgică, ascultă sfaturile broaştei Nanette care are o pasiune pentru cuvântul tragedie şi rupe ceva chineză sau japoneză...mereu le încurc! Piticii de grădină ascultă Elton John, ciupercile se cred câini şi tot aşa...Şi are final fericit! Nu e ca la Shakespeare unde se moare din lipsă de sincronizare.

http://

nebuni englezii ăştia

Dacă tot am văzut Gladiatorul de trei ori cu tata, La vita e bella, Pulp fiction fiecare la televizorul lui, aseară mă uitam la 44 Inch Chest, film ales pentru că promitea dramă. Eu am râs tot filmul şi la un moment dat mi s-a alăturat şi tata. Şi-am vizionat şi ne-a pus pe gânduri, am râs şi ne-am întrebat. Adevărul e că ne alegem şi noi nişte filme! Am lăudat actorii, ideile, Europa...lumea etc.

Ideea e că nu-i un film care se uită uşor, pentru că prezintă genial o situaţie banală: infidelitatea. Există o simplitatea a argumentelor personajelor aproape naivă şi de aceea şi comică. Pe lângă duritatea limbajului, replicile sunt poezie, dar poezie gospodărească, o poezie despre o iubire imperfectă întreţinută în 21 de ani de căsnicie. Evident, m-au cucerit replicile!!! Comică situaţia în sine: soţia te înşală cu un chelner francez, tânăr şi frumuşel....autch! Tu eşti un englez vrednic, deci da, cred că doare! Acum tu şi prietenii tăi îl răpiţi că doar suntem în filme. Tu eşti în ceaţă! Dar ei ştiu mai bine, mereu prietenii ştiu mai bine! Ei cred că dacă tu te răzbuni, repari chestiile legate de orgoliu, îţi recapeţi bărbăţia şi lucrurile revin la normal. Mai mult, se oferă şi ei să te ajute şi chiar par mai pătimaşi decât săracul de tine! A te răzbuna sau a nu te răzbuna? Tot amuzante mi se par şi conversaţiile prietenilor, cum ştiu ei exemple de astfel de cazuri şi cum ajung până la Biblie.

Ziceam că are şi un substrat profund filmul. Profunzimile ţin de rezumarea celor 21 de ani de căsnicie, de redefinirea dragostei, de asemănarea soţului cu mirele în miniatură, din plastic care ornează tortul mirilor.

În ciuda pronosticurilor noastre, francezul primeşte o bătaie zdravănă, o lecţie de morală, dar şi un raport explicit vizual al daunele provocate. Copleşit, este lăsat să plece! Nu ştiu multe despre Ray Winstone, dar pe Colin Diamond n-o să-l uit uşor!

Poveste de Malcolm Venville.

http://

ascultă tăcerea

Slushaya tishinu...am văzut filmul ăsta acum două zile. E un film al contrastelor, pe alocuri real, uneori uşor ireal, cumva foarte actual şi altcumva din altă epocă. Întreaga poveste pare menită să balanseze cât mai fin aceste combinaţii. La final ajungi să cazi împreună cu persoanjele de pe un taler pe altul. Pe de-o parte e Nastia, o tânără artistă de-o naturaleţe şi-o simplitate greu de imaginat, apoi e Dima, clişeul tipic al bărbatului bogat de vârstă mijlocie. Povestea care-i leagă e una de dragoste tipică filmelor europene de calitate, adică profundă şi dulce amăruie. Restul ţine de poveste şi detalii: împuşcături, bătăi, fotbal, prostituate, spitale, copii bolnavi, muzică bună, ba chiar foarte bună, bani, dragoste...Poveste de Alexander Kasatkin, 2007. Uitasem, are şi ceva premii, desigur.

http://

istoria se înţelege prin cinematografe

În mare, prindem câteva date istorice semnificative în timpul şcolii. Contextul acestor date se fixează tot prin poveşti, relatări şi aşa mai departe. Nu e de mirare că istoria din şcoli se consolidează prin teatre, librării şi cinematografe. Wolfgang Becker ilustrează Germania de Est în anul 1989 prezentând viaţa unei familii înainte şi după căderea zidului Berlinului. Alexander şi Ariane prind din plin această tranziţie cu tot ce aduce ea, însă sunt nevoiţi să păstreze în casă vechiul stil de viaţă ca să nu provoace un şoc fatal mamei care cade în comă şi ratează marea schimbare. Christiane, părăsită de soţ, se dedică întru totul socialismului. Fiul ajunge să înlocuiască etichetele alimentelor, să înregistreze emisiuni, ştiri, să explice de ce statuia lui Lenin dispare, iar pe clădiri atârnă afişe cu Coca Cola, să-i convingă şi chiar să-i plătească şi pe ceilalţi să-l ajute să construiască o realitate care nu ar pune în pericol viaţa mamei sale. Dramă şi comedie pe muzică lui Yann Tiersen, în regia lui Wolfgang Becker. Good bye, Lenin!

nisip

Buba şi Mukela părăsesc o Africă săracă ca să-şi îndeplinească un vis. Ca să devină Buba fotbalist, ca să-i fie văzut şi răsplătit talentul. Violet fuge de o Africă tirană în care căsătoriile aranjate provoacă suferinţă. Visul ei e simplu: să scape de violenţa soţului. Acum cei trei se întâlnesc întâmplător în nevoia de a trece ilegal graniţa şi de-a ajunge în Spania. În tărâmul nisipurilor Mukela nu rezistă, iar ceilalţi se pierd. După o regăsire ca-n filme, că doar suntem în filme, puţin probabilă în realitate, Violet şi Buba reuşesc să ajungă în Europa împreună. Mult galben, muzică africană, o poveste despre supravieţuire, romantism subtil, dar profund, câteva aprecieri semnificative la festivaluri. 14 kilometros. Poveste de Gerardo Olivares. 2007. http://

le concert

A fost o plăcere să ascult cea mai recentă poveste a lui Radu Mihăileanu. Concertul este alcătuit din zeci de poveşti, scenariul e o poveste, muzică e de poveste, personajele povestesc, evreii şi ruşii la fel supravieţuiesc. Bucata de realitate prezentată seamănă foarte mult cu a noastră, a românilor, de la statul la coadă şi lipsa punctualităţii până la lipsa profesionalismului, la nefinisarea lucrurilor începute, acea siguranţă fără temei că se poate şi aşa, nicidecum că se poate şi mai bine, mult mai bine. Noaptea estului şi dimineaţa vestului. Haosul şi lipsa în contrast cu ordinea şi abundenţa. Filmul îmi pare plin şi rotund, detaliile completează background-ul şi împlinesc faţetă Rusiei comuniste. Nu se putea spune mai mult sau mai puţin. Pe cât e începutul de sinistru, pe atât e finalul de luminos. Îmi aminteşte de Pisică albă, pisică neagră şi Filantropica. Doar pentru că e viu şi colorat după chipul şi viaţa unor ruşi gălăgioşi, obligaţi să-şi renege talentul şi pasiunea. Lor li se mai dă şansa unui concert plin de semnificaţii emoţionale şi spirituale.

casualidad

Ana: Voy a quedarme aqui todo el tiempo que haga falta. Estoy esperando la casualidad de mi vida, la mas grande, y eso que las he tenido de muchas clases. SI. Podria contar mi vida uniendo casualidades. Otto: Es bueno que las vidas tengan varios circulos, pero la mia, mi vida, solo ha dado la vuelta una vez, y no del todo, falta lo mas importante. He escrito tantas veces su nombre dentro. Y aqui, ahora mismo, no puedo cerrar nada. Estoy solo. Despre coincidenţe şi iubire. Poveste de Julio Medem.

tim roth şi 1900

It wasn't what I saw that stoped me Max...it was what I didn't see. Take piano: keys begin, keys end. You know there are 88 of them. Nobody can tell you any different. They are no infinite. You're infinite...And on those keys, the music that you can make...is infinite. I like that. That I can live by...You rolled out in front of me a keyboard of millions of keys, millions and billions of keys that never end. And that's the truth Max, that they never end. That keyboard is infinite... and if that keyboard is infinite, then on that keyboard there is no music you can play. You're sitting on the wrong bench...That is God's piano. Christ, did you...did you see the streets, just the streets? There were thousands of them! Then how you do it down there, how do you choose just one...one woman, one house, one landscape to look at, one way to die? Land? Land is a ship too big for me, it's a woman too beautiful, it's a voyage too long, a perfume too strong... The legend of 1900 în regia lui Giuseppe Tornatore. http://www.imdb.com/video/screenplay/vi3952017689/

when the only viable move is not to move

Mr. Nobody. Iată, un film pe care mi-l recomand mie. Şi mi-l recomand cam des în ultima vreme. Un film despre posibilităţi, ipoteze şi ipostaze, despre copilul care nu alege şi pentru care există doar posibilul, despre bucăţi de viaţă, despre cum este dacă şi ce s-ar întâmpla în caz că.

Pleacă cu tatăl sau rămâne cu mama? Iar de aici un şir lung de supoziţii. Între toate aceste variante există doar un mod de a fi împlinit, iar Nemo găseşte împlinirea alături de Ana. Elise şi Jean sunt proiecţii şi divagaţii ale Anei, sunt neajunsuri care-l conduc fie spre un trai în depresie, fie spre a împărţi viaţa cu o persoană depresivă. Apoi drumul către Ana este şi el întrerupt de pierderea acesteia şi traiectoria lui depinde în mare parte de regăsirea ei. Atâta timp cât nu alege pentru Nemo totul este posibil. Fiind în stand by, el construieşte scenarii plecând de la o bază pe care cel mult o intuieşte.

Morala: Every path is the right path. Everything colud have been everything elseand it will have just the same meaning.

Filmul îmbină documentarul cu dragostea, cu fantezia, cu science fiction-ul fără a uita de dramă. Sunt tratate teoria haosului, the butterfly effect, redimensionarea timpului, tocmai pentru a evidenţia lipsa de control a individul asupra sa şi asupra vieţii sale. Trei nume mi-au rămas în minte după vizionare Jaco Van Dormael, Jared Leto şi Diane Kruger. Soundtrack-ul pare ales special pentru a crea atmosfera aceea de întrepătrundere a timpurilor, inversare şi redimensionare a acestora.

poveşti cu Pan

Staţionând vreo două seri pe Tvr am dat de El orfanato. Se întâmplă lucruri bune şi în televiziune, în cazul de faţă, laud Tvr-urile, care prezintă filme mai vechi, fără pretenţii de blockbuster, dar care abundă în aprecieri fine şi grele. Dacă Guillermo del Toro îţi oferă o dată El laberinto del fauno şi dacă te convinge şi te atrage în lumea văzută prin ochi de copil, în care imaginaţia şi contextul real, istoric şi social merg mână în mână, iar simbolistica e la ea acasă, o să vrei să vezi mai mult.

Ei bine, Toro îşi pune amprenta şi pe filmul lui Juan Antonio Bayona. Conexiunile le-am făcut destul de uşor, aşa că am mers de la Pan la Pan. Dacă primul era faunul, personajul mitologic, chiar prezent ca personaj, celălalt este Peter Pan, invocat şi existent doar pe fondul poveştii. Prietenii din copilărie ai Laurei sunt o întruchipare nefericită a lui Peter Pan şi bântuie orfelinatul în care se mută aceasta, Carlos şi fiul lor Simon. Simon este I see dead people kind of child, mai exact copii decedaţi, care au murit dramatic, de aici şi tenta uşor horror a filmului. Thrill-ul este asigurat de dispariţia bruscă a lui Simon, care trăncănea într-una despre prietenii lui imaginari, şi efortul mamei de a-l căuta şi găsi cu orice preţ. Psihopata Benigna, vinovată de moartea copiilor care au contribuit la moartea propriului copil, mediumul care pătrunde în lumea de dincolo sunt doar butoanele care pornesc şi măresc suspansul.

Ideea e că Laura e Wendy, şi Wendy nu numai că merge până în pânzele albe după copilul ei, dar ajunge să liniştească şi ipostazele nevoiaşe ale lui Peter Pan.