archivele de la capătul lumii se deschid

     Dacă în 21 mai 2012 Archive promiteau să revină în forţă cu un nou album, mult mai epic şi personal decât celelalte de până acum, în 27 august 2012 lansează With Us Until You're Dead. Prospeţimea acestui album este dată de noua voce feminină Archive: Holly Martin, despre care ştiu prea puţin, însă a cărei voce a deschis iar sertarele arhivelor păstrate la căpătul lumii mele. Artista are o voce clară şi puternică, incisivă şi iscoditoare.
    Cât despre album, de data aceasta tratează o temă mai delicată, considerabil mai profundă, un montagne rousse care te duce în străfundurile conflictelor tale personale. Se cântă despre iubire într-o manieră directă şi conflictuală. Pe alocuri orchestral şi electronic, în parte progresiv şi întru totul emoţionant, albumul aduce în prim plan scenarii ale conflictului, fredonând astfel o explicaţie a ceea ce ni se întâmplă la nivel social, spiritual, politic, emoţional şi psihologic: Conflict is in everything in us and all around .
     Că tot vorbeam de stilul epic în care este realizat albumul, cele 12 piese descriu ipostaze ale unei poveşti de dragoste în care echilibrul este distrus de conflictele interioare, o poveste depre obişnuinţa, dependenţa sau chiar abilitatea de a-l răni pe celălalt, de a ne răni la rândul nostru, mai ales, despre câte gânduri, percepţii şi emoţii dezvoltăm în minte şi spirit şi despre modul în care le mânuim, stăpânim sau eliberăm în raport cu cei dragi.
       Stick it in my heart este povestea pe care Archive o cântă cel mai frumos deoarece este despre iubire, despre feţele care trebuie uitate, pământul care trebuie cuprins şi cerul care trebuie privit până acolo.


       Explicaţia:



        În ciuda rugăminţii Don't turn your hate on me (Things going down) se produce inevitabilul, Hatchet....


     
       Pentru ca în final să oamenii să obosescă şi după un răgaz s-o ia de la capăt. După cum spuneam, suntem ceea ce ne facem nouă şi suntem ceea ce facem altora.
        Archive. With Us Until You're Dead, 2012. Sorry, babe!

Rome - Danger Mouse şi Daniele Luppi

Un album conceput pentru Repeat. Şi să se tot repete, că bine mai sună! Danger Mouse a fost mereu o surpriză plăcută şi bănuiam cumva că ultimul său album o să mă încânte. Cu Daniele Luppi nu am avut onoarea până acum, dar de acum înainte e binevenit în playlist-ul meu. Din câte ştiu, italianul compune muzică pentru filme şi este apreciat pentru aranjamentele şi compoziţiile sale. Sub numele Danger Mouse se ascunde compozitorul, muzicianul şi producătorul american Brian Joseph Burton. Un nume cunoscut datorită proiectelor şi colaborărilor sale reuşite (Gnarls Barkley, Sparklehorse, Beck, Black Keys, Gorillaz).

Rome a crescut în cinci ani şi a fost inspirat din coloana sonoră a filmelor italiene din anii '60 - '70. Este orchestrat impecabil. Are influenţe puternice indie rock, folk rock şi rock simfonic. Păstrează din esenţa soundtrack-urilor spaghetti western. Este vorba de o subcategorie de filme western produse în Italia, de către italieni în 1960. În cazul de faţă, sunt atrasă de orchestraţie şi este evidentă grija italianului de a născoci şi potrivi aranjamentele muzicale. Să nu uităm vocile, pentru că sunt dintre cele valoroase, Jack White şi Norah Jones. Dacă tot e rock să fie nuanţat şi fin estompat. Trebuie să recunosc că toate melodiile sună a muzică de film, a muzică bună de film şi te lasă cumva să aştepţi un film. Un film la fel de bun. Până una alta, propriul tău film. Afundă-te în scaun. Play. Aşteaptă-te la Repeat! Merită ascultat de la un capăt la altul

Rome. Danger Mouse & Daniele Luppi. 2011.

we're here because we're here

În anul 2010 aerul s-a subţiat şi pentru Anathema. Şi-au luat o pauză de la tristeţea lor pe care mulţi am mâncat-o pe pâine în vremuri de ploi, furtuni şi îngheţ. Ei, dacă ei spun şi pot, eu nu pot face decât să le îngân cântecele şi să cred.

Lumea e o minte şi oamenii-s gânduri. Iar Anathema după ani de tras aer în piept, presară optimism printre rânduri.

Drept e, că gânduri fiind, ne căscăm şi ne adâncim, dar limitele rămân constante: lumină şi întuneric. Rotirea împrejur variază şi orientează mişcările. Osclilăm. Suntem cumpene, după caz, după minte, stinşi sau luminaţi în capete. Împotmoliţi în beznă sau arşi de artificii.

Binevenit este albumul We're here because we're here la capăt de gânduri. Adevărul e, că teme precum viaţa, visul, liniştea, lumina, eternitatea aduc în prim plan un proiect încărcat de spiritualitate. Un proiect la cealaltă extremă, împins către universal, nu centrat pe detalii.

Anathema. We're here because we're here. 2010.

aşteaptă-mă

Dacă nu mă ia valul, şi vai, cât de des mă ia, mă atrage cuvântul, peisajul, mirosul...mereu e câte ceva. Uneori mă iau eu, pe dos. Alteori mă iau cu tot cu alţii.

Du-mă peste tot, ia-mă cu tine! O să mă găseşti mereu lângă mierea de albine şi cu privirea sus, târzie. Dar aşteaptă-mă de fiecare dată, că rătăcesc uşor şi dreapta mi-e bracată. Aşteaptă-mă! Ca în albumul lui Moby! Wait for me! E albumul cu numărul nouă, cu viziune nouă, cu voci noi, cu tristeţi noi, cu rugămintea de a fi aşteptat cel care încetineşte. Aşa că, pentru patru minute şi un sfert aşteaptă-mă! Nu voi întârzia mai mult!

Wait for me e un album al refacerii şi reconstruirii. Un semn că omul vine din urmă după ceva demolări emoţionale cu rezultate artistice încântătoare. Şi vine agale, încet şi timid, cu mixuri predominant ambientale. Cert e că sună a praf mult şi ruine lăsate-n urmă, a resemnare şi recuperare. In a seated night just walk with me. I will gather all those pale horses for whom hope is gone, until the light comes slowly. Cu Moby îmi iau şi pauza de la gânduri!

Moby. Wait for me. 2009.

hadestown

Hadestown e un album care mie mi se pare din altă lume. Lumesc şi aspru, de înecat amar cu paharul şi luat de la capăt şi stat la depănat amintiri şi oameni. Acum poveştile de dragoste trebuie că sunt complicate şi date peste cap, că doar sunt cu oameni şi se întâmplă în viaţa asta care seamănă mult cu ceva, mai trebuie doar să aflăm cu ce. Cu alte vieţi, probabil! Albumul este semnat Anais Mitchell, dar încântă şi alte voci precum: Justin Vernon, Greg Brown, Ani DiFranco, Tanya, Petra şi Rachel Haden şi Ben Knox Miller. Mitologia greacă e sursă importantă de inspiraţie, mai exact povestea lui Orfeu şi a lui Euridice. După cum spune legenda, Orfeu îşi salvează soţia din infern, şi iată, cum apar alte două personaje, Hades şi Persefona. Fiecare voce primeşte un personaj pe care-l cântă cum ştie mai bine. Şi s-ar minuna grecii ce bine le sunt purtate legendele de către americani! În locul lui Homer vin alţi artişti în ale povestitului şi orbi rămân în faţa kitsch-ului.

Hadestown. Anais Mitchell. Folk.

P.S: Diana, this one goes for you!

http://

Babe, this is for you!

http://

http://

when all your ships are white

Heligoland sunt numai buni de ascultat pe sufletul greu şi genunchii goi, adunaţi la piept. Şi să rămâi aşa ghemuit, cu toate amintirile pe umărul stâng şi toate temerile pe cel drept. Cu condiţia să nu fii trist de tot, ci mai degrabă nostalgic şi temător, ca şi cum ai încerca apa rece ca gheaţa cu degetul mare de la picior...aşa în balans, bănuieşti răceala, dar nu o poţi măsura efectiv în fiori şi tremur. Cu fiecare cântec vocea spune aceeaşi poveste, cu alte versuri, cu litere pe care la fel le rosteşte. Se pare că vin cu sol de pace şi aduc albumul drept tribut, după un an cu prea multe ierni. Pornesc din Australia şi acum sunt stabiliţi în Paris. Sunt 5 şi muzica lor intră în categoria dreampop, slowcore. Amorţiţi şi prinşi până la măduvă de ghearele frigului, răsuflă rece prin cântece şi lasă urme umede pe piele. Acum sprijiniţi-vă greutatea din piept de genunchi...

Heligoland. Franţa. All your ships are white.

foto: http://heligoland.org/