Pentru că încă suntem în septembrie, iar septembrie e luna aia de transfer, de păsuire, care te duce din vară-n toamnă, mai lenevesc un pic asupra plăcerilor văratice. În urechi port în continuare sunete şi voci: Led Zeppelin, de a căror promisiune m-am ţinut (Baby, I'm Gonna Leave You), Bonobo şi Hooverphonic sunt deja legende, Elsiane a fost o surpriză plăcută despre care voi vorbi curând, Creed au întreţinut zilele de inimă albastră, Morcheeba şi ultimul lor album au încurajat acest om cu zâmbet bălai şi bucle întunecate să râdă la soare. Straniul mod de a aborda personaje, care îl caracterizează pe John Fowles, a adus efectul de move on, insistând pe maniera relativă în care se cuvine să privim lucrurile...până la urmă viaţa nu e doar un simbol sau un singur chip. Nici eu şi nici tu nu ne rezumăm doar la atât, nu-i aşa? A fost sezonul doctorilor complicaţi, a suferinzilor, a rănilor deschise, a geniilor, eroilor, a dulcegăriilor americane, numai bune de devorat înainte de...sau preventiv plictiselii, de la Private Practice la Grey's Anatomy, culminând cu House MD.Pe lângă seria nelipsită şi contagioasă de chiken şi bitch, micile mostre din viaţa de zi cu zi, am descoperit şi m-am minunat de animale de la Zoo, din Nurnberg. Ursul polar, păsările flamingo, girafa, pinguinii şi rinocerul...le-am văzut pentru prima dată în 22 de ani.
P.S. Pasărea aceea îmi aminteşte de Up...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu