casualidad

Ana: Voy a quedarme aqui todo el tiempo que haga falta. Estoy esperando la casualidad de mi vida, la mas grande, y eso que las he tenido de muchas clases. SI. Podria contar mi vida uniendo casualidades. Otto: Es bueno que las vidas tengan varios circulos, pero la mia, mi vida, solo ha dado la vuelta una vez, y no del todo, falta lo mas importante. He escrito tantas veces su nombre dentro. Y aqui, ahora mismo, no puedo cerrar nada. Estoy solo. Despre coincidenţe şi iubire. Poveste de Julio Medem.

wishlist

No thoughts, only relief. She has already flavoured her almond bread... Yet, there's no thief. It's that time of the year when lines go straight and dark goes brighter, with a swing of a hand tigers aren't frighten. She cut her hair and wore blue nails it fits amazingly with short names. Wishlist: Momo - Michael Ende, Oscar şi Tanti Roz - Eric Emmanuel Schmitt, The National - Sad songs for Dirty Lovers, Rusia, concert Grimus. http://Urma - Wishlist

foto: Los amantes del Circulo Polar

tim roth şi 1900

It wasn't what I saw that stoped me Max...it was what I didn't see. Take piano: keys begin, keys end. You know there are 88 of them. Nobody can tell you any different. They are no infinite. You're infinite...And on those keys, the music that you can make...is infinite. I like that. That I can live by...You rolled out in front of me a keyboard of millions of keys, millions and billions of keys that never end. And that's the truth Max, that they never end. That keyboard is infinite... and if that keyboard is infinite, then on that keyboard there is no music you can play. You're sitting on the wrong bench...That is God's piano. Christ, did you...did you see the streets, just the streets? There were thousands of them! Then how you do it down there, how do you choose just one...one woman, one house, one landscape to look at, one way to die? Land? Land is a ship too big for me, it's a woman too beautiful, it's a voyage too long, a perfume too strong... The legend of 1900 în regia lui Giuseppe Tornatore. http://www.imdb.com/video/screenplay/vi3952017689/

cu ochi ca doi sori

Exact ca un copil. Şi de la feliile de duminică tot cu muzica lui Vlaicu Golcea. Să tot fie Crăciun!

nebunie mare şi culori

sau Hindi Zahra. Vine din Maroc şi după cum vine o să ajungă bine sănătoasă peste tot. Muzică lui Hindi e vie, săltăreaţă, molipsitoare, pe alocuri gipsy, şlefuit orientală. Cuvintele simple trimit mesaje despre oameni, experienţe şi dragoste. Artista cântă ca şi cum şi-ar undui şoldurile într-un dans tribal în care infinitul se măsoară în aproximativ 4 minute. Hindi, femeia vraci sau şaman are un timbru cald de felină. E omul culorilor puternice, al penelor, brăţărilor, inelelor şi mărgelelor, al conexiunilor paradoxale, al melange-ului de culturi orientale şi europene. Iar în clipurile ei cu văluri şi contraste, asociază îndrăzneţ şi nonşalant, tangoul cu dansurile indiene sau specifice ţărilor arabe, aduce femeia în postura vizionarului, al înţeleptului dintr-un trib, colorează porumbeii şi îi aşază lângă papagali. E nebunie mare să o priveşti.

foto: Hassan Hajjaj

când...atunci

Când totul e greşit şi piticul nu-i grăbit,
când câmpii îi mâzgăleai zor,
aceia care acum te bat măr.
Când nu e nimic şi tot e fierbinte
câteo roată feliată primeşte ţinte,
dar alb e negrul şi ochii verzui
gol e paharul cu urme de lămâi.
Atunci nu ştii şi te-ntrebi, nu este şi nu ceri.

despre feliile de la Radu Stanca

O Margaretă cu şosete croşetate albastre, anunţă o soţie Ela că i-a decedat soţul. Ela cu alcoolul, pantofii şi grija pentru jurnalişti găseşte leşinată o fiică rebelă, fană The Doors, numită Clea. O doctoriţă alintată cu voce piţigăiată care atunci când pronunţă bleu stârneşte râsetele celor din sală acordă primul ajutor. O bătrână doamnă, Edith, unsă cu toate alifiile, sprijinită-ntr-un baston, îşi veghează nepoata orfană de tată, adormită în comă. Fetei îi scrie prietena din Nigeria, Nbamira, într-un mod total vizual şi stâlcit verbal. La spital apare o Bella, în căutare de bătături şi unghii încărnate pentru a-şi salva copila de dureri. Apare şi Dumnezeu bănuit că ar mai confunda oamenii uneori. Toate acestea se feliază în jurul bărbatului Marcel. Ilustrate de Ofelia Popii. Teatru. Lia Bugnar.

foto: http://www.sibfest.ro/Felii.aspx

I'm having breakfast, I break fast

S-au rotunjit colţurile de când număr camera în paşi,
au rămas pantofii roşii neîncălţaţi.
Iar podeaua nu are loc, tavanul i-ar izbi
tălpile sunt reci iar roşul nu le-ar prii.
O să-mi cresc picioarele drepte
ca să urc o vreme desculţă pe trepte.
Şi-o să-mi cresc picioarele lungi
să nu mă mai ajungi, să nu mă mai ajungi.

when the only viable move is not to move

Mr. Nobody. Iată, un film pe care mi-l recomand mie. Şi mi-l recomand cam des în ultima vreme. Un film despre posibilităţi, ipoteze şi ipostaze, despre copilul care nu alege şi pentru care există doar posibilul, despre bucăţi de viaţă, despre cum este dacă şi ce s-ar întâmpla în caz că.

Pleacă cu tatăl sau rămâne cu mama? Iar de aici un şir lung de supoziţii. Între toate aceste variante există doar un mod de a fi împlinit, iar Nemo găseşte împlinirea alături de Ana. Elise şi Jean sunt proiecţii şi divagaţii ale Anei, sunt neajunsuri care-l conduc fie spre un trai în depresie, fie spre a împărţi viaţa cu o persoană depresivă. Apoi drumul către Ana este şi el întrerupt de pierderea acesteia şi traiectoria lui depinde în mare parte de regăsirea ei. Atâta timp cât nu alege pentru Nemo totul este posibil. Fiind în stand by, el construieşte scenarii plecând de la o bază pe care cel mult o intuieşte.

Morala: Every path is the right path. Everything colud have been everything elseand it will have just the same meaning.

Filmul îmbină documentarul cu dragostea, cu fantezia, cu science fiction-ul fără a uita de dramă. Sunt tratate teoria haosului, the butterfly effect, redimensionarea timpului, tocmai pentru a evidenţia lipsa de control a individul asupra sa şi asupra vieţii sale. Trei nume mi-au rămas în minte după vizionare Jaco Van Dormael, Jared Leto şi Diane Kruger. Soundtrack-ul pare ales special pentru a crea atmosfera aceea de întrepătrundere a timpurilor, inversare şi redimensionare a acestora.

cu alb şi negru, nebuni şi regine

Nu ştiu multe despre folk. Ştiu însă că am simţit aseară ritmul şi versurile, că trupa Motto a ajuns până la mine şi că Nebunul de alb are o variantă bună pentru tot răul. Muzica o alegem în funcţie de stare, nu? Am staţionat alături de Emeric Imre şi acum nu ştiu cum să mai plec. Aşa că mă găsesc aici, printre versuri undeva.

s-a lăsat cu devorare

Devorare de clipuri publicitare, bineînţeles. Moş Nicolae a adus bilete pentru Noaptea Devoratorilor de publicitate, organizată pe 4 decembrie la Sibiu. După 30 de ediţii am ajuns şi eu la prima, ninsă şi îngheţată, înarmată cu acid şi chips-uri. Iar după primul spot deja simţeam revelaţia. Îţi dă publicitatea sentimentul acela de eu pot, eu sunt magician şi totul într-un amestec scurt, eficient sau nu, de sunet, imagine şi text, şi o morală, uşor sau violent trasă de păr, care indică produsul sau serviciul promovat. Mare a fost bucuria celor 7 ore de vizionat! M-am întors în stânga şi-n dreapta cam mult, am simţit frigul până am plecat şi am râs! Când mă gândesc că totul a pornit de la musculiţă...

Preferata mea!

Yeah, yeah, a PR knows best!

poveşti cu Pan

Staţionând vreo două seri pe Tvr am dat de El orfanato. Se întâmplă lucruri bune şi în televiziune, în cazul de faţă, laud Tvr-urile, care prezintă filme mai vechi, fără pretenţii de blockbuster, dar care abundă în aprecieri fine şi grele. Dacă Guillermo del Toro îţi oferă o dată El laberinto del fauno şi dacă te convinge şi te atrage în lumea văzută prin ochi de copil, în care imaginaţia şi contextul real, istoric şi social merg mână în mână, iar simbolistica e la ea acasă, o să vrei să vezi mai mult.

Ei bine, Toro îşi pune amprenta şi pe filmul lui Juan Antonio Bayona. Conexiunile le-am făcut destul de uşor, aşa că am mers de la Pan la Pan. Dacă primul era faunul, personajul mitologic, chiar prezent ca personaj, celălalt este Peter Pan, invocat şi existent doar pe fondul poveştii. Prietenii din copilărie ai Laurei sunt o întruchipare nefericită a lui Peter Pan şi bântuie orfelinatul în care se mută aceasta, Carlos şi fiul lor Simon. Simon este I see dead people kind of child, mai exact copii decedaţi, care au murit dramatic, de aici şi tenta uşor horror a filmului. Thrill-ul este asigurat de dispariţia bruscă a lui Simon, care trăncănea într-una despre prietenii lui imaginari, şi efortul mamei de a-l căuta şi găsi cu orice preţ. Psihopata Benigna, vinovată de moartea copiilor care au contribuit la moartea propriului copil, mediumul care pătrunde în lumea de dincolo sunt doar butoanele care pornesc şi măresc suspansul.

Ideea e că Laura e Wendy, şi Wendy nu numai că merge până în pânzele albe după copilul ei, dar ajunge să liniştească şi ipostazele nevoiaşe ale lui Peter Pan.