A fost o plăcere să ascult cea mai recentă poveste a lui Radu Mihăileanu. Concertul este alcătuit din zeci de poveşti, scenariul e o poveste, muzică e de poveste, personajele povestesc, evreii şi ruşii la fel supravieţuiesc. Bucata de realitate prezentată seamănă foarte mult cu a noastră, a românilor, de la statul la coadă şi lipsa punctualităţii până la lipsa profesionalismului, la nefinisarea lucrurilor începute, acea siguranţă fără temei că se poate şi aşa, nicidecum că se poate şi mai bine, mult mai bine. Noaptea estului şi dimineaţa vestului. Haosul şi lipsa în contrast cu ordinea şi abundenţa. Filmul îmi pare plin şi rotund, detaliile completează background-ul şi împlinesc faţetă Rusiei comuniste. Nu se putea spune mai mult sau mai puţin. Pe cât e începutul de sinistru, pe atât e finalul de luminos. Îmi aminteşte de Pisică albă, pisică neagră şi Filantropica. Doar pentru că e viu şi colorat după chipul şi viaţa unor ruşi gălăgioşi, obligaţi să-şi renege talentul şi pasiunea. Lor li se mai dă şansa unui concert plin de semnificaţii emoţionale şi spirituale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu