Ce spui de cei care-şi aparţin prea mult? Şi fac din eul lor un cult, cu o mână de zeităţi şi un picior de lemn şi bat în acelaşi ritm orice alt refren. Vine Camille într-o zi, Camille care are doar aripi şi ca toate zburătoarele rătăceşte între două limite. Ce-i par cam gri şi finite! Mereu m-am gândit că-ntre cer şi pământ sunt doar păsări. Toate celelalte mi-au părut mult prea absorbite, prea pământeşti sau cereşti. Acum între, acolo unde tu ajungi doar cu privirea, acolo e rătăcirea, şi tornada şi gândul, acolo lemnul tău şi-ar rupe gâtul. Iar Camille e uşoară şi absentă, pentru că nimic nu-i pare mai greu decât aerul şi magnetul. Şi e a tuturor pentru că a ei e prea puţin. Deloc şi gri. Şi se găseşte mereu cineva s-o revendice de la început, de la mijloc sau chiar spre final. Pentru că oboseşti să vrei şi vrei!
http://
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu