sfârşit roşu de mai

Foto: Sten

cetatea Cisnădioara

Într-o duminică mi-am găsit un loc. Cu soare, verdeaţă şi o cetate construită din piatră, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Biserica fortificată a Sfântului Mihail este una dintre cele mai reprezentative şi vechi bazilici construite în stil romanic din Transilvania. Din câte ştiu, biserica este cunoscută pentru acustica sa impresionantă, de altfel, găzduieşte spectacole de teatru, concerte şi expoziţii.

Duminică era linişte, în bazilică era răcoare şi umezeală, şi câteva rânduri de scaune, pregătite pentru spectacole, toate cele pe care nu voi reuşi să le văd.

Departe de acustica ei lăudată şi necunoscută mie, am rămas uimită de ruine, de pietre, de soarele care o scaldă şi de copacul care-i răcoreşte zidurile bătrâne, de cântecul păsărilor şi de priveliştea satului. După 10 - 15 minute de urcat cerul e mai albastru, plămânii mai grei, vechiul mai plăcut privirii. M-aş fi mutat în satul Cisnădioara, să pot veni la concerte şi să mă bucur de canarii cântăreţi în concurs. Aş fi gustat din preparatele de la restaurantul Sub cetate, pentru ca mai apoi să adorm în una dintre camere cu geamul deschis să aud triluri sau cântat de cocoşi. De câte ori sunt cu dragul la plimbare, mie îmi rămân cuvintele, lui fotografiile. Şi celor de la Anathema le-a plăcut cetatea, iar zidurile au îngânat muzica lor în 2007.

foto: Sten

we're here because we're here

În anul 2010 aerul s-a subţiat şi pentru Anathema. Şi-au luat o pauză de la tristeţea lor pe care mulţi am mâncat-o pe pâine în vremuri de ploi, furtuni şi îngheţ. Ei, dacă ei spun şi pot, eu nu pot face decât să le îngân cântecele şi să cred.

Lumea e o minte şi oamenii-s gânduri. Iar Anathema după ani de tras aer în piept, presară optimism printre rânduri.

Drept e, că gânduri fiind, ne căscăm şi ne adâncim, dar limitele rămân constante: lumină şi întuneric. Rotirea împrejur variază şi orientează mişcările. Osclilăm. Suntem cumpene, după caz, după minte, stinşi sau luminaţi în capete. Împotmoliţi în beznă sau arşi de artificii.

Binevenit este albumul We're here because we're here la capăt de gânduri. Adevărul e, că teme precum viaţa, visul, liniştea, lumina, eternitatea aduc în prim plan un proiect încărcat de spiritualitate. Un proiect la cealaltă extremă, împins către universal, nu centrat pe detalii.

Anathema. We're here because we're here. 2010.

aşteaptă-mă

Dacă nu mă ia valul, şi vai, cât de des mă ia, mă atrage cuvântul, peisajul, mirosul...mereu e câte ceva. Uneori mă iau eu, pe dos. Alteori mă iau cu tot cu alţii.

Du-mă peste tot, ia-mă cu tine! O să mă găseşti mereu lângă mierea de albine şi cu privirea sus, târzie. Dar aşteaptă-mă de fiecare dată, că rătăcesc uşor şi dreapta mi-e bracată. Aşteaptă-mă! Ca în albumul lui Moby! Wait for me! E albumul cu numărul nouă, cu viziune nouă, cu voci noi, cu tristeţi noi, cu rugămintea de a fi aşteptat cel care încetineşte. Aşa că, pentru patru minute şi un sfert aşteaptă-mă! Nu voi întârzia mai mult!

Wait for me e un album al refacerii şi reconstruirii. Un semn că omul vine din urmă după ceva demolări emoţionale cu rezultate artistice încântătoare. Şi vine agale, încet şi timid, cu mixuri predominant ambientale. Cert e că sună a praf mult şi ruine lăsate-n urmă, a resemnare şi recuperare. In a seated night just walk with me. I will gather all those pale horses for whom hope is gone, until the light comes slowly. Cu Moby îmi iau şi pauza de la gânduri!

Moby. Wait for me. 2009.

Moby

Îl cunosc de la Hotel încoace, şi-l tot ascult la început de vară de vreo trei ani. M-am oprit la Wait for me şi-am aşteptat în căşti aproape un an. Moby e un fel de vrăjitorul din Oz, pe de o parte pentru că New York-ul mi-e departe şi străin, pe de alta pentru că muzica lui e ca o sferă, perfect rotundă sau ca titirezul din Inception, de neoprit odată pornit.

O mână de versuri albastre sunt lăsate să ameţească-n ritmuri electronice, ambientale. La Moby totul este în armonie, totul curge firesc şi nici un sunet nu se pierde. Universul e un mecanism, oamenii praf de stele, artistul un DJ, vocea e îndemn sau descrie starea. Ideea e că prinde rădăcini puternice. După Play va urma Repeat. Iremediabil, pentru că sferele se învârt, se rotesc şi se împlinesc. Moby trimite circuite, pentru vreme de gânduri şi simţuri pornite.

Richard Melville Hall. DJ, cântăreţ, compozitor. Muzician. SUA.

Don Juan vine din război

Şi tot venind ajunge într-o fostă hală industrială a Sibiului. Şi creşte în faţa spectatorilor şi aceştia se rotesc cu scaune cu tot ca să-l urmărească. De-a lungul piesei, acest Juan este singurul personaj masculin complet conturat şi surprins în toate ipostazele. Doamnele seduse sunt copii ale seducţiei şi frângerii. Decorul simplu încadrează personajul complex, sfârşit de război, supravieţuind măcelului şi purtat de romantismul vremii, căci numai romantic poate fi gândul naiv de a păstra în toată nenorocirea omenirii un chip care să te tragă şi să te aducă iar în viaţă. După ce prinde puteri, ia din nou acele aripi lăsate să se odihnească şi-o caută pe ea. Cum ştie şi cum poate. O caută în scrisori şi-n restul femeilor, mai exact, în toate. Şi-n ele află tăceri! Şi mai află că ea lipseşte. Căutarea aceasta îl scuză şi îl acuză. Şi chiar le vede aşa cum sunt şi le abandonează. Şi om e Don Juan şi vrea exact ce nu vede. Dar doamna îi e moartă şi scrisorile pleacă de la el şi rămân mute în sânul unei bâtrâne. Dupa amăgiri, el e amăgitul. Şi fuge după un ideal. Idealul nu stă să-l prinzi din fire. Şi toată fuga asta face deliciul dramei şi scuză sau estompează iluziile prinse la mijloc. Frumoasă poveste, elegant şi galant idealist joacă Adrian Matioc, încă unul cu conştiinţă.
Ideea care mi-a plăcut e că diavolul trebuie şi el îngrijit până omul de zăpadă nu mai e - iar de aici textul alunecă în metafore.


Don Juan vine din răboi. Adrian Matioc. Poveste de Anca Bradu. Teatrul National Radu Stanca din Sibiu.

foto: Scott Eastmann, Paul Baila

rămân la tine

Mămăruţa îţi ia la plimbare mâna
Şi furnica grăbeşte drumul pe sânul tău.
Ceaiul din căni prinde iar luna
În fereastră uitat de guri şi nări.
Trenurile sunt ca şinele,
Interminabile şi reci.
Oamenii-s ca roţile,
Bătrâni şi înceţi.
Albastru şi griuri într-o mână de tonuri.
Oamenii sunt ca şinele
Paraleli şi drepţi.
Şi trenul doar ce leagă două ore din vieţi.
În care fiecare se uită
Cu câteva ceasuri înainte
Sau înapoi.

Mămăruţele-n tren sunt arse de soare,
Sau de tălpi de bocanci.
Furnicile sunt invizibile
Şi dispar în neant.

Nu mai plec azi.
Rămân la tine!
Să nu pierd din detalii
Să nu provoc crime.
La tine cu cele mici şi tăcute
Cu roşu şi buline,
Cu zâmbete văzute.

cu păsări şi samba

Carlos Saldanha are o poveste tare colorată, cu zburătoare exotice şi samba din plin. Personajul principal e albastru şi papagal, înstrăinat de tărâmul natal şi domesticit în Minnesota. Fiind pe cale de dispariţie este necesar s-o întâlnească pe Jewel, chiar în Rio de Janeiro. În tot acest timp se întâmplă să fie răpiţi, să-şi domolească firile, Jewel să se îmblânzească, că doar deh e femelă, iar Blu să-şi urmeze instinctele. Brazilia e prinsă în mare festival, aşa că pe cât de colorate sunt păsările, pe atât de ritmată e muzica. Apoi se indrăgostesc, apoi stăpânii lor cei şterşi se îndrăgostesc, învaţă să şi zboare Blu, la nevoie. Iar în final, se mută toţi în Rio. Pedro e o pasăre mai living la vida del barrio, supraponderală, cu un limbaj de rapper, iar în secvenţele în care apare se lasă cu râsete! Tot Carlos a creat şi Ice Age!

Rio. 2011. Carlos Saldanha. Brazilia, păsări şi samba.

http://

archive sau arhivele de la capătul minţii

Archive sunt de ascultat la capăt de puteri, la prilej de dureri, la întretăiere de aripi şi iluzii, cu pumni încleştaţi în perne şi cearceafuri îmbibate de gânduri sărate. Se întind pe rana deschisă de minune şi parcă îţi scot cuvintele şi simţurile la liman tefere la final de album. Pentru că fiecare album e tăiat exact pe plagă. După ce-ţi cântă toate stările prin care treci şi ţi le arată cu glasul, te îndeamnă să tragi în piept un mix electronic, uneori cu influenţe de trip hop sau rock progresiv, după caz, ş-apoi promovează detaşarea. De la Londinium (1996) şi până la Controlling Crowds (2009), bat vocile şi ritmurile pe aceleaşi teme: omul actual, cu temeri, simţiri, neîmpliniri şi lumea ce îl împrejmuieşte şi care cu anii tot mai puţin îl defineşte. Omul care zăreşte şi refuză robotul. Omul care se satură şi se împătură o vreme doar cu el până la regăsire şi înapoi. Până la re-însuşire şi reînfiinţare şi atât! Londonezii au fost activi şi-n iarna anului 2010 ajutând la completarea albumului Bleu Noir.

Archive. Anglia. Mai ploioşi din fire, precum ţara mamă. Serviţi şi lăsaţi să plouă, până la soare şi înapoi!

http://

http://

http://

alexandrina hristov

Printre oameni şi artişti am tot căutat să o văd în concert pe Alexandrina Hristov. Şi totul s-a întâmplat pe neaşteptate, cu mare bucurie. Printre umbrele, până cerul nu a mai picurat niciun strop, cântecele Alexandrinei au umplut Piaţa Mare din Sibiu. De la umbrelele scurse de apă şi până la cerul întunecat al Sibiului, de la cana cu ceai, la mânile reci ale artistei, totul era boem şi fragil. La un moment dat, vocea duioasă i s-a întâlnit în muzică cu clopotele bisericii. Caldă şi duioasă voce are Alexandrina, iar cântecul ei cu accent moldovenesc şi versurile uşor copilăreşti, desprinse parcă din cărţi de poveşti, cu Ene, urşi polari, pinguini, balene, cu soare şi pământ, uneori grave şi lumeşti, îţi fac şi ţie loc, un loc strâmt, ce-i drept, însă apari liniştit în toată nebunia, cu toate bagajele tale, de ieri sau de acum două veri. Şi ea nu te stânjeneşte deloc, ci te invită să-i asculţi poveştile, şi-ţi zâmbeşte frumos ca şi cum te-ar invita s-o urmezi mai departe sau pur şi simplu aruncă o privire să te asigure că-ţi cântă ţie. Eu, una, am fost vrăjită şi mai vreau astfel de scamatorii iscusite! Pentru că oamenii trec şi vrăjile rămân! Şi într-o zi îţi aminteşti că lucrurile sunau cândva aşa:

Alexandrina Hristov. Deschiderea Muzeului Labirint din Sibiu. Încântare.

P.S: Dacă ar fi şi o rubrică cu steluţe, Alexandrina le-ar primi pe toate!

foto: Sten

http://

http://

muze

Tot mai des las ceaiul să se răcească-n ceşti
Umplu două mai mereu
Ca să nu-mi mai treacă timpul atât de greu...
Tălpile reci mi le ghemuiesc iar scaunul îl topesc
Până lemnul ceartă parchetul
Şi vaza din colţ rostogoleşte buchetul.
Până satur căştile de ascultat
Şi acordurile le pun la memorat.

De curând tu-mi prinzi florile în pomi
Şi le laşi să facă rod.
Mi-e gândul la ele un soare plin
Şi genele crengi şi ochii frunze.
Le aştept coapte să vină spre buze,
Pe peretele rece, singure muze.

foto: Sten

cajsa siik

Drag mi-e dimineaţa când descopăr câte o voce şi-un ritm asupra cărora îmi las urechile să zăbovească. Apoi, le acopăr la loc, să nu răcească sau să nu se rătăcească, până ajung să le despic puţin la capătul lumii. Am căutat să-i aflu povestea, ca s-o pot localiza cumva în cântecele ei. Şi-am avut mult de căutat sau au scris prea puţini despre ea. Surpriza a fost să-i găsesc propria explicaţie. Cajsa Siik merge la pescuit, priveşte marea până işi încurcă gândurile printre valuri. Apoi îşi pune cuvintele pe muzică. Melodiile ei s-au concretizat după o escapadă în Spania, iar în inima Seviliei, într-o cameră deasupra unui bar de flamenco, lasă pe hârtie versuri cât să umple 11 cântece. Albumul Plastic House a fost înregistrat în Suedia, la întoarcere. Spune că dincolo de toate albumul este despre mersul la pescuit într-o duminică dimineaţa, pe alocuri pop, acustic şi alternativ.

Aici, în lumea mea, albumul ei este despre vânt sărat şi cer cu nori negri, poate un colţ de mare şi-un far luminat. Însă fără ploaie şi furtună, fără frig şi fără lună. Un bolovan pe post de scaun, o minte ca o undiţă lăsată-n apă să prindă şi să desprindă scenarii, niciodată peşti, şi-o oră de ochi fixaţi pe albastru şi probleme duse de valuri. Vocea şi ritmul, pe rând, te prind şi te desprind, te aruncă, te scufundă şi te leagănă până la mal.

Cajsa Siik. Plastic House. Suedia.Voce şi chitară.

http://

http://

http://

photo: http://www.myspace.com/cajsasiik/photos