Dimineaţa cântă, podeaua, perdelele şi camera întreagă.
Şi te apuci să le răspunzi cu umerii, tălpile, picioarele şi degetele.
Chemi câteva haine diafane în ajutor, sari şi fugi, zâmbeşti şi te roteşti.
Tot ce auzi trimţi în trup şi acesta imită, îşi caută echilibru şi-şi leagănă articulaţiile ca un acrobat.
Ai putea să stai şi-n cap!
Toate ţin ritmul cu tine deodată şi tu baţi podeaua ca o felină ce atacă.
Apoi oboseşti şi le reduci la tăcere...iată, cum afli într-o dimineaţă că tot ce tace cântă şi singurătatea te frământă, iar mobila nouă îţi pare un pian, momentul tău de echilibristică e întrerupt de un muzician.
Acum dansează lacrimile pe obraji, amintirile cântă şi chipul omului din faţă ta la fel...iar versurile ţi-au înecat privirea.
În deşert trebuie să-ţi cânţi singur şi ca să te auzi să zbieri.
E puls şi urlet iar dansul e eliberare, abandon în bătaia vântului sau rostogolire.
foto: Lou Doillon, Google
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu