Oamenii îmi ţin de cald, de frumos şi de urât. Mă ţin de mine şi mă ţin de ei, mă ţin din viaţă-n viaţă până în propria-mi viaţă. Cuvintele îmi ţin de limbă, de fire, de exprimare şi expresie, de intenţie şi impresie. Muzica îmi ţine de fundal, de atmosferă, decor, de decodor, de senzaţie şi emoţie. De o vreme încoace teatrul îmi ţine de gânduri. Şi mă satură şi-mi potoleşte poftele intelectuale, culturale şi imaginare. Îmi ţine de posibilităţi, de poveste, de scenariu...Teatrul Radu Stanca mă ţine în Sibiu. Viaţa cu un idiot mi-a ţinut atenţia de mână, şi m-a luat acolo în nebunia de poveste timp de mai bine de două ore. Mâna ta mă ţinea în realitate, lângă tine! Acest tip de teatru, gen reality show, aduce tensiune, dinamică, dramă dramă dramă! În primul rând, pentru că e solicitant, nu ştii unde şi la cine să te uiţi, nu mai ştii ce să crezi şi uiţi că în teatru totul capătă dimensiuni exagerate, apoi jocul, apoi înregistrările...şi da, actorii care par hipnotizaţi şi hipnotizanţi. Abia la final le vezi feţele relaxate. Au reuşit să mă prindă cu povestea. Ideile repetate pentru a fixa mesajul sunt că: odată distruse rosturile fericirii într-un cuplu orice salvare se transformă în nenorocire, că îngerii sunt simpli spectatori pe care noi, ca oameni, îi deprimăm cu felul nostru de a fi, că doar nebunii văd îngeri, că doar nebun mai poţi fi fericit, că şi fericiţi suntem vulnerabili şi influenţabili, că nimic nu se pierde, totul se reface şi se întoarce, că femeia e ispită, că femeia dacă nu procreează nu mai are sens şi sensuri, că muzica e genială, că actorii par nişte fiinţe cu puteri supranaturale şi-ţi merg până în suflet sau te sperie de moarte, după caz. Şi că nu oricine gustă acest gen de teatru! Eu, una, am fost încântată pentru că îmi repetam într-una: e ficţiune, e drama, exagerarea e la ea acasă. Ce-i drept, se aseamană mult cu ce vedem la tv, însă jocul e autentic, muzica...detaliile fac arta! Actorii au spasme, tremură, dansează, fac duş, îşi aruncă lapte, maioneză pe ei, mănâncă morcovi, apar goi, sunt violenţi, sunt sensibili, uşor romantici...sunt vii şi o iau razna în faţa ta, pentru ei! Oarecum, îmi pare că joacă acest spectacol pentru ei, nu pentru public...dacă tot se nimereşte să fie cineva în sală şi mai bine, dar ei joacă pentru ei. Şi reuşesc în final să strângă aplauze şi să se bucure de admiraţie! "Ştiu că am avut aripi şi atunci când înot şi închid ochii îmi aduc aminte şi simt că zbor. Eu zbor, eu zbor, eu zbor..."
Viaţa cu un idiot. Poveste de Vladimir Erofeev, scenariul Andriy Zholdak.
sursa foto: http://www.sibfest.ro/Viata-cu-un-idiot.aspx
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu