the pleasures of a late August

Şi n-a fost mare pentru mine, ci hârţoage şi cuvinte

şi nu e chip să mai mintă şi suflet care să nu ştie ce să simtă

nu mai e dor să nu fi fost trecut în condică

sau pereţi goi care să se abţină de la o predică.

Se lungesc braţele să cuprindă tot ce

nu mai pot îndoielile să prindă.

Cu ochi de şoim, eu îţi şoptesc

că de tine-acum o să mă-mpletesc.

Vom fi noi cosiţe drepte şi ne vom ascunde-n plete

Doar o dată, doar de două

Doar de azi şi până plouă.

elsiane de acum o vară

Când dragul e plecat la mare, mare depărtare, scotoceşti prin sertare şi găseşti ghemul acela, care te duce din viaţă-n viaţă, până într-o vară, dis-de-dimineaţă. Numai atunci, când te făceai frate sau soră de cruce cu timpul şi lăsai dune, riduri, valuri sau un pat veşnic aşternut. Atunci când pe genunchi ţineai cartea de debut a lui Andrei Ruse, când ceaiurile nu-ţi mai nimereau aromele, când tu nu reuşai să mai îndulceşti nici mierea cea de toate zilele. Când aveai atât de mult timp încât te scriai pe pereţii cadei, pe gresia rece şi sub fiecare picior de scaun. Şi-ţi lăsai gânduri să oboseşti, în zadar. Exact vara aceea de acum un an, vara aceea când toate sforile au cazut şi ai rămas o păpuşă uriaşă. Şi grea mai eşti şi nu te poţi ancora. Cam pe atunci vine Elsiane, exact atunci, şi tot atunci iei Hybrid-ul la ascultat. La Elsieanne e totul despre intonaţie, totul despre cum îţi cântă: suav, hulpav şi cum se cântă: tânguitor sau alintat. Muzica celor de la Elsiane atinge notele astfel încât ai impresia că îţi cască trepte, cascade, hăuri, oaze. Cântecul se ia lejer ca şi cum ai îmbrăca pijamale sau ai dezbrăca o rochie străvezie. Pe cât e de plin şi rotund pe atât e de delicat şi preţios. Vocea face muzica şi e un umăr bun, bun de trecut, şters, oprit din gânduri şi pornit mai departe, văzut ce a mai rămas. Şi în acest caz aş epuiza toate steluţele.

Peru şi Montreal, Elsieanne Caplette şi Stephane Sotto, electronic şi trip-hop, world şi downtempo: Hybrid, 2007.

mai rupem din când în când

Cum stă treaba cu rupturile? Pentru mine e cam clară, motiv pentru care am evitat să cad, fizic vorbind. N-am luat trânte care să cauzeze fracturi, am avut grijă să nu cad de pe bicicletă, să nu alunec pe gheaţă, să nu sar câte patru trepte, să nu patinez...pentru că fracturile mi-au părut mereu ceva dureros.

yet again, I break fast!

Nu m-am putut feri nicicând de fracturile interioare, emoţionale. Dar cine poate? Şi dacă poate să aibă spor! Ş-apoi gravitaţia celor trei elemente: cine, cum, cât e ca mahmureala după beţie. Şi are acelaşi rezultat vag şi analgezic.

P.S: In the end, I have to do something at fast level.

august plin

August plin şi cam colţuros. August cu zile şi munci, fără Hesiod, doar cu mine, atât de plin de mine, încât nu mai ştiu gustul programului de acum o lună. August plin de cuvinte, prea puţin sărate şi drese cu prea multă minte. Rigide cuvinte ce vin în contracte şi-mi pun engleza pe fapte. August cu ciorbe şi stomac fericit, august cu mult timp de petrecut cu iubit. August la 56 de kilometri depărtare de casă, august cu haine care nu se uscă pe terasă.

De filme nu mai am timp, decât de cele cu maidanezii din jurul gării. Muzici sunt destule cât să-mi umple auzul.

Acum să vedem ce-mi spune albumul nou al hoţilor.

Foto: weheartit.com

huny

Wishes for today:

1. just to be

2. a cat nap

3. to be like huny for Pooh

Complaints:

1. none

2. well, I need an Oriflame delivery

3. yet, I'm fine.

foto: weheartit.com

mi-e dor de sare de mare

Cu dor de mare si suflete usoare,
Mai avem: piei albe care inca se aduna la soare
si fericiri aruncate dintr-un piept in altul.
Cu tample tematoare si clavicule firave
Imi fac cuib in crengile tale.
Mai intai iti voi manca fructele,
apoi imi voi acoperi cu frunze aripile reci,
si-am sa cant, sa stii, despre scoici si cochilii
pana-ti umplu lemnul de pofte
si radacinile se imprumuta de sare,
din viata-n viata, pana in adanc de mare.

Pentru noaptea asta, Mia Doi Todd. Pentru mare, noi doi. Pana atunci, sa cantam cu Mia, care aduce marea. Los Angeles, California.

iunie

Iunie se împarte în cursuri, sesiune şi conducere. Şi asta îmi cam mănâncă din energie şi tânjesc după iulie, august, oricum mijloc sau final de vară. Tot în iunie, pe sfârşit de FITS mai răceşti, apoi te vindeci în mult prea multe zile. Iunie în doi e cea mai plăcută parte, cu ploi şi somn plin în aşternut străin. De la armorţit clavicule până la buze fierbinţi, în dreapta taliei, chiar acolo deasupra de şold şi până în vene, dincolo de ele şi de tot ce-i fizic şi lumesc. Detaliile sunt legate de elefanţi dresaţi după care mă topesc, cireşe mâncate pe stomacul gol şi ciocolate înjumătăţite, o ciorbă săracă cu duhul şi-un desert pentru care merită să înfulec căpşuni, o verişoară vioaie, doi tipi în jurul lumii şi muzică...

http://

în port

Luată cu albastrul, parcă aş merge puţin cu barca. Până la Port O'Brien şi acolo aş staţiona câteva zile de vară. Ritmul de barcă legănată şi vâsle sincronizate relaxează simţurile până în măduvă oaselor. Un trio folk, indie rock duşi cu pluta, dar care te pot duce şi pe tine cu pluta, la fel de firesc şi natural. Aceşti oameni ai valurilor vin din California şi-şi găsesc locul aici, la capătul lumii, pe bună dreptate, pentru că lumea din capăt e veşnic însetată şi învolburată. Iar astfel de muzică o adună, o umple şi-o răcoreşte de fiecare dată. Au înregistrat trei albume: The Wind and the Swell, All we could do was singing şi cel mai recent Threadbare (2009).

Serviţi, vă rog! Cu peşti, pescari, mări, bărci şi chitare.

Port O'Brien. Cambria Goodwin, Van Pierszalowski şi Ryan Stively. S.U.A .

sfârşit de săptămână albastru

Din viaţa-n doi mai scapă şi ploi.

Apoi, răzbesc sorii din nori la loc.

Foto: Sten

rânduri

Mai închide şi tu din pleoape,
E destul cât ai văzut azi.
Ştii că sunt lucruri pe care
Le înţelegi abia mâine.
Mai stinge din lumini
Şi ar fi bine să mai dai la o parte din mâini.
Să opreşti din gânduri, pe toate, pe toate.
Oricum ai un raft de instincte
Care te aşteaptă de-o noapte.
Să laşi să-ţi zboare din rândunele,
Să nu închizi fereastra după ele.
O să vină înapoi, cu pene noi.
Cu năravuri mai puţin moi.
Şi-ar fi cazul să te obişnuieşti:
Nu-ţi mai curge ceai prin vene,
Că iarnă nu mai e.
Acum e soarele pe piele
Şi ştii că se mişcă greoi,
Că mai arde uneori,
Dar e plin de intenţii bune
Şi nu te duce în arşiţă, defel.

Rome - Danger Mouse şi Daniele Luppi

Un album conceput pentru Repeat. Şi să se tot repete, că bine mai sună! Danger Mouse a fost mereu o surpriză plăcută şi bănuiam cumva că ultimul său album o să mă încânte. Cu Daniele Luppi nu am avut onoarea până acum, dar de acum înainte e binevenit în playlist-ul meu. Din câte ştiu, italianul compune muzică pentru filme şi este apreciat pentru aranjamentele şi compoziţiile sale. Sub numele Danger Mouse se ascunde compozitorul, muzicianul şi producătorul american Brian Joseph Burton. Un nume cunoscut datorită proiectelor şi colaborărilor sale reuşite (Gnarls Barkley, Sparklehorse, Beck, Black Keys, Gorillaz).

Rome a crescut în cinci ani şi a fost inspirat din coloana sonoră a filmelor italiene din anii '60 - '70. Este orchestrat impecabil. Are influenţe puternice indie rock, folk rock şi rock simfonic. Păstrează din esenţa soundtrack-urilor spaghetti western. Este vorba de o subcategorie de filme western produse în Italia, de către italieni în 1960. În cazul de faţă, sunt atrasă de orchestraţie şi este evidentă grija italianului de a născoci şi potrivi aranjamentele muzicale. Să nu uităm vocile, pentru că sunt dintre cele valoroase, Jack White şi Norah Jones. Dacă tot e rock să fie nuanţat şi fin estompat. Trebuie să recunosc că toate melodiile sună a muzică de film, a muzică bună de film şi te lasă cumva să aştepţi un film. Un film la fel de bun. Până una alta, propriul tău film. Afundă-te în scaun. Play. Aşteaptă-te la Repeat! Merită ascultat de la un capăt la altul

Rome. Danger Mouse & Daniele Luppi. 2011.

sfârşit roşu de mai

Foto: Sten

cetatea Cisnădioara

Într-o duminică mi-am găsit un loc. Cu soare, verdeaţă şi o cetate construită din piatră, în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Biserica fortificată a Sfântului Mihail este una dintre cele mai reprezentative şi vechi bazilici construite în stil romanic din Transilvania. Din câte ştiu, biserica este cunoscută pentru acustica sa impresionantă, de altfel, găzduieşte spectacole de teatru, concerte şi expoziţii.

Duminică era linişte, în bazilică era răcoare şi umezeală, şi câteva rânduri de scaune, pregătite pentru spectacole, toate cele pe care nu voi reuşi să le văd.

Departe de acustica ei lăudată şi necunoscută mie, am rămas uimită de ruine, de pietre, de soarele care o scaldă şi de copacul care-i răcoreşte zidurile bătrâne, de cântecul păsărilor şi de priveliştea satului. După 10 - 15 minute de urcat cerul e mai albastru, plămânii mai grei, vechiul mai plăcut privirii. M-aş fi mutat în satul Cisnădioara, să pot veni la concerte şi să mă bucur de canarii cântăreţi în concurs. Aş fi gustat din preparatele de la restaurantul Sub cetate, pentru ca mai apoi să adorm în una dintre camere cu geamul deschis să aud triluri sau cântat de cocoşi. De câte ori sunt cu dragul la plimbare, mie îmi rămân cuvintele, lui fotografiile. Şi celor de la Anathema le-a plăcut cetatea, iar zidurile au îngânat muzica lor în 2007.

foto: Sten

we're here because we're here

În anul 2010 aerul s-a subţiat şi pentru Anathema. Şi-au luat o pauză de la tristeţea lor pe care mulţi am mâncat-o pe pâine în vremuri de ploi, furtuni şi îngheţ. Ei, dacă ei spun şi pot, eu nu pot face decât să le îngân cântecele şi să cred.

Lumea e o minte şi oamenii-s gânduri. Iar Anathema după ani de tras aer în piept, presară optimism printre rânduri.

Drept e, că gânduri fiind, ne căscăm şi ne adâncim, dar limitele rămân constante: lumină şi întuneric. Rotirea împrejur variază şi orientează mişcările. Osclilăm. Suntem cumpene, după caz, după minte, stinşi sau luminaţi în capete. Împotmoliţi în beznă sau arşi de artificii.

Binevenit este albumul We're here because we're here la capăt de gânduri. Adevărul e, că teme precum viaţa, visul, liniştea, lumina, eternitatea aduc în prim plan un proiect încărcat de spiritualitate. Un proiect la cealaltă extremă, împins către universal, nu centrat pe detalii.

Anathema. We're here because we're here. 2010.

aşteaptă-mă

Dacă nu mă ia valul, şi vai, cât de des mă ia, mă atrage cuvântul, peisajul, mirosul...mereu e câte ceva. Uneori mă iau eu, pe dos. Alteori mă iau cu tot cu alţii.

Du-mă peste tot, ia-mă cu tine! O să mă găseşti mereu lângă mierea de albine şi cu privirea sus, târzie. Dar aşteaptă-mă de fiecare dată, că rătăcesc uşor şi dreapta mi-e bracată. Aşteaptă-mă! Ca în albumul lui Moby! Wait for me! E albumul cu numărul nouă, cu viziune nouă, cu voci noi, cu tristeţi noi, cu rugămintea de a fi aşteptat cel care încetineşte. Aşa că, pentru patru minute şi un sfert aşteaptă-mă! Nu voi întârzia mai mult!

Wait for me e un album al refacerii şi reconstruirii. Un semn că omul vine din urmă după ceva demolări emoţionale cu rezultate artistice încântătoare. Şi vine agale, încet şi timid, cu mixuri predominant ambientale. Cert e că sună a praf mult şi ruine lăsate-n urmă, a resemnare şi recuperare. In a seated night just walk with me. I will gather all those pale horses for whom hope is gone, until the light comes slowly. Cu Moby îmi iau şi pauza de la gânduri!

Moby. Wait for me. 2009.

Moby

Îl cunosc de la Hotel încoace, şi-l tot ascult la început de vară de vreo trei ani. M-am oprit la Wait for me şi-am aşteptat în căşti aproape un an. Moby e un fel de vrăjitorul din Oz, pe de o parte pentru că New York-ul mi-e departe şi străin, pe de alta pentru că muzica lui e ca o sferă, perfect rotundă sau ca titirezul din Inception, de neoprit odată pornit.

O mână de versuri albastre sunt lăsate să ameţească-n ritmuri electronice, ambientale. La Moby totul este în armonie, totul curge firesc şi nici un sunet nu se pierde. Universul e un mecanism, oamenii praf de stele, artistul un DJ, vocea e îndemn sau descrie starea. Ideea e că prinde rădăcini puternice. După Play va urma Repeat. Iremediabil, pentru că sferele se învârt, se rotesc şi se împlinesc. Moby trimite circuite, pentru vreme de gânduri şi simţuri pornite.

Richard Melville Hall. DJ, cântăreţ, compozitor. Muzician. SUA.

Don Juan vine din război

Şi tot venind ajunge într-o fostă hală industrială a Sibiului. Şi creşte în faţa spectatorilor şi aceştia se rotesc cu scaune cu tot ca să-l urmărească. De-a lungul piesei, acest Juan este singurul personaj masculin complet conturat şi surprins în toate ipostazele. Doamnele seduse sunt copii ale seducţiei şi frângerii. Decorul simplu încadrează personajul complex, sfârşit de război, supravieţuind măcelului şi purtat de romantismul vremii, căci numai romantic poate fi gândul naiv de a păstra în toată nenorocirea omenirii un chip care să te tragă şi să te aducă iar în viaţă. După ce prinde puteri, ia din nou acele aripi lăsate să se odihnească şi-o caută pe ea. Cum ştie şi cum poate. O caută în scrisori şi-n restul femeilor, mai exact, în toate. Şi-n ele află tăceri! Şi mai află că ea lipseşte. Căutarea aceasta îl scuză şi îl acuză. Şi chiar le vede aşa cum sunt şi le abandonează. Şi om e Don Juan şi vrea exact ce nu vede. Dar doamna îi e moartă şi scrisorile pleacă de la el şi rămân mute în sânul unei bâtrâne. Dupa amăgiri, el e amăgitul. Şi fuge după un ideal. Idealul nu stă să-l prinzi din fire. Şi toată fuga asta face deliciul dramei şi scuză sau estompează iluziile prinse la mijloc. Frumoasă poveste, elegant şi galant idealist joacă Adrian Matioc, încă unul cu conştiinţă.
Ideea care mi-a plăcut e că diavolul trebuie şi el îngrijit până omul de zăpadă nu mai e - iar de aici textul alunecă în metafore.


Don Juan vine din răboi. Adrian Matioc. Poveste de Anca Bradu. Teatrul National Radu Stanca din Sibiu.

foto: Scott Eastmann, Paul Baila

rămân la tine

Mămăruţa îţi ia la plimbare mâna
Şi furnica grăbeşte drumul pe sânul tău.
Ceaiul din căni prinde iar luna
În fereastră uitat de guri şi nări.
Trenurile sunt ca şinele,
Interminabile şi reci.
Oamenii-s ca roţile,
Bătrâni şi înceţi.
Albastru şi griuri într-o mână de tonuri.
Oamenii sunt ca şinele
Paraleli şi drepţi.
Şi trenul doar ce leagă două ore din vieţi.
În care fiecare se uită
Cu câteva ceasuri înainte
Sau înapoi.

Mămăruţele-n tren sunt arse de soare,
Sau de tălpi de bocanci.
Furnicile sunt invizibile
Şi dispar în neant.

Nu mai plec azi.
Rămân la tine!
Să nu pierd din detalii
Să nu provoc crime.
La tine cu cele mici şi tăcute
Cu roşu şi buline,
Cu zâmbete văzute.

cu păsări şi samba

Carlos Saldanha are o poveste tare colorată, cu zburătoare exotice şi samba din plin. Personajul principal e albastru şi papagal, înstrăinat de tărâmul natal şi domesticit în Minnesota. Fiind pe cale de dispariţie este necesar s-o întâlnească pe Jewel, chiar în Rio de Janeiro. În tot acest timp se întâmplă să fie răpiţi, să-şi domolească firile, Jewel să se îmblânzească, că doar deh e femelă, iar Blu să-şi urmeze instinctele. Brazilia e prinsă în mare festival, aşa că pe cât de colorate sunt păsările, pe atât de ritmată e muzica. Apoi se indrăgostesc, apoi stăpânii lor cei şterşi se îndrăgostesc, învaţă să şi zboare Blu, la nevoie. Iar în final, se mută toţi în Rio. Pedro e o pasăre mai living la vida del barrio, supraponderală, cu un limbaj de rapper, iar în secvenţele în care apare se lasă cu râsete! Tot Carlos a creat şi Ice Age!

Rio. 2011. Carlos Saldanha. Brazilia, păsări şi samba.

http://

archive sau arhivele de la capătul minţii

Archive sunt de ascultat la capăt de puteri, la prilej de dureri, la întretăiere de aripi şi iluzii, cu pumni încleştaţi în perne şi cearceafuri îmbibate de gânduri sărate. Se întind pe rana deschisă de minune şi parcă îţi scot cuvintele şi simţurile la liman tefere la final de album. Pentru că fiecare album e tăiat exact pe plagă. După ce-ţi cântă toate stările prin care treci şi ţi le arată cu glasul, te îndeamnă să tragi în piept un mix electronic, uneori cu influenţe de trip hop sau rock progresiv, după caz, ş-apoi promovează detaşarea. De la Londinium (1996) şi până la Controlling Crowds (2009), bat vocile şi ritmurile pe aceleaşi teme: omul actual, cu temeri, simţiri, neîmpliniri şi lumea ce îl împrejmuieşte şi care cu anii tot mai puţin îl defineşte. Omul care zăreşte şi refuză robotul. Omul care se satură şi se împătură o vreme doar cu el până la regăsire şi înapoi. Până la re-însuşire şi reînfiinţare şi atât! Londonezii au fost activi şi-n iarna anului 2010 ajutând la completarea albumului Bleu Noir.

Archive. Anglia. Mai ploioşi din fire, precum ţara mamă. Serviţi şi lăsaţi să plouă, până la soare şi înapoi!

http://

http://

http://

alexandrina hristov

Printre oameni şi artişti am tot căutat să o văd în concert pe Alexandrina Hristov. Şi totul s-a întâmplat pe neaşteptate, cu mare bucurie. Printre umbrele, până cerul nu a mai picurat niciun strop, cântecele Alexandrinei au umplut Piaţa Mare din Sibiu. De la umbrelele scurse de apă şi până la cerul întunecat al Sibiului, de la cana cu ceai, la mânile reci ale artistei, totul era boem şi fragil. La un moment dat, vocea duioasă i s-a întâlnit în muzică cu clopotele bisericii. Caldă şi duioasă voce are Alexandrina, iar cântecul ei cu accent moldovenesc şi versurile uşor copilăreşti, desprinse parcă din cărţi de poveşti, cu Ene, urşi polari, pinguini, balene, cu soare şi pământ, uneori grave şi lumeşti, îţi fac şi ţie loc, un loc strâmt, ce-i drept, însă apari liniştit în toată nebunia, cu toate bagajele tale, de ieri sau de acum două veri. Şi ea nu te stânjeneşte deloc, ci te invită să-i asculţi poveştile, şi-ţi zâmbeşte frumos ca şi cum te-ar invita s-o urmezi mai departe sau pur şi simplu aruncă o privire să te asigure că-ţi cântă ţie. Eu, una, am fost vrăjită şi mai vreau astfel de scamatorii iscusite! Pentru că oamenii trec şi vrăjile rămân! Şi într-o zi îţi aminteşti că lucrurile sunau cândva aşa:

Alexandrina Hristov. Deschiderea Muzeului Labirint din Sibiu. Încântare.

P.S: Dacă ar fi şi o rubrică cu steluţe, Alexandrina le-ar primi pe toate!

foto: Sten

http://

http://

muze

Tot mai des las ceaiul să se răcească-n ceşti
Umplu două mai mereu
Ca să nu-mi mai treacă timpul atât de greu...
Tălpile reci mi le ghemuiesc iar scaunul îl topesc
Până lemnul ceartă parchetul
Şi vaza din colţ rostogoleşte buchetul.
Până satur căştile de ascultat
Şi acordurile le pun la memorat.

De curând tu-mi prinzi florile în pomi
Şi le laşi să facă rod.
Mi-e gândul la ele un soare plin
Şi genele crengi şi ochii frunze.
Le aştept coapte să vină spre buze,
Pe peretele rece, singure muze.

foto: Sten

cajsa siik

Drag mi-e dimineaţa când descopăr câte o voce şi-un ritm asupra cărora îmi las urechile să zăbovească. Apoi, le acopăr la loc, să nu răcească sau să nu se rătăcească, până ajung să le despic puţin la capătul lumii. Am căutat să-i aflu povestea, ca s-o pot localiza cumva în cântecele ei. Şi-am avut mult de căutat sau au scris prea puţini despre ea. Surpriza a fost să-i găsesc propria explicaţie. Cajsa Siik merge la pescuit, priveşte marea până işi încurcă gândurile printre valuri. Apoi îşi pune cuvintele pe muzică. Melodiile ei s-au concretizat după o escapadă în Spania, iar în inima Seviliei, într-o cameră deasupra unui bar de flamenco, lasă pe hârtie versuri cât să umple 11 cântece. Albumul Plastic House a fost înregistrat în Suedia, la întoarcere. Spune că dincolo de toate albumul este despre mersul la pescuit într-o duminică dimineaţa, pe alocuri pop, acustic şi alternativ.

Aici, în lumea mea, albumul ei este despre vânt sărat şi cer cu nori negri, poate un colţ de mare şi-un far luminat. Însă fără ploaie şi furtună, fără frig şi fără lună. Un bolovan pe post de scaun, o minte ca o undiţă lăsată-n apă să prindă şi să desprindă scenarii, niciodată peşti, şi-o oră de ochi fixaţi pe albastru şi probleme duse de valuri. Vocea şi ritmul, pe rând, te prind şi te desprind, te aruncă, te scufundă şi te leagănă până la mal.

Cajsa Siik. Plastic House. Suedia.Voce şi chitară.

http://

http://

http://

photo: http://www.myspace.com/cajsasiik/photos

duminică - şi-am sărbătorit fericiţi

Deşi aş prefera să fie mereu miercuri şi sâmbătă, mai reuşeşte, din când în când, câteo duminică să-mi fie pe plac. Oricum, nemulţumirile în ceea ce priveşte a şaptea zi nu sunt legate de odihnă, ci de prea puţină odihnă, mai exact, nu ajunge doar o duminică pentru odihnă. Sărbătorile sunt tot cu oameni aşa că depinde mult lângă cine nimereşti în acele momente. Şi-am nimerit bine, în prima parte cu familia, iar seara cu prieteni dragi. Astfel s-au aşezat de minune fericirea de-a petrece cu dragele şi dragul la o masă de vorbă, pe care se învârteau bere şi ciocolată într-o veselie, lângă fericirea auzului. La Cramă ne-am adunat pentru că s-a lăsat cu tribut. Instrumentiştii medieşeni au adus un tribut formaţiei Nirvana. Şi bună le-a fost muzica! Lumină a fost destulă, pentru toţi! Eu ne-am văzut pe noi şase luminaţi, aproape de Nirvana. Şi drag mi-a fost să văd că prietenii mei radiază, unul la tobe, una privind toboşarul, doi beţi de drag şi voie bună şi celălalt cântându-mi în ureche. Bis, bis, bis! Arpi, bis! Şi facă-se o trupă curând!

the do

Din Franţa pornesc, cu o aripă finlandeză, The Do. Nu sunt atât de grei cât să pună do-ul pe portativu-mi personal, însă îmi pun degetul pe buze şi am răbdare să-i ascult. Îi ştiu de doi ani, însă abia acum am timp şi dispoziţie să le gust muzica. Undeva între folk rock şi indie rock, eu rămân iar la voce. Din 2007 Olivia Merilahti şi Dan Levy în cele două albume, Mouthful şi Dust It Off, împacă, potrivesc, stârnesc sau domolesc sunetele jucăuş şi întâmplător. Astfel că, ele alternează între melodii drăgălaşe, care dau senzaţia aceea de bărci legănate şi altele explozive, care aduc a revoltă. Acum mie, una, îmi surâd cele din a doua categorie, în special, On my shoulder. Ideea e simplă, te saturi! Şi te simţi greu într-o zi, iar umerii nu mai sunt ai tăi. De câte ori umerii se rup, parcă se refac iar că să poţi duce mai departe. Şi câte nu duci! Mai ales, că dacă am face un inventar, ne-am minuna de câte chestii purtăm în spate. Chiar dacă venim goi, la plecare ducem multe cu noi! Îmi şi imaginez un responsabil care descarcă greutatea de pe umeri. Care înjură şi scuipă şi abia seara îi povesteşte iubitei "Să vezi, dragă, cum am adunat vreo trei ani de griji de la o soţie şi un kilogram de teamă de la un copil".

http://

http://

http://

purtătorul de tăcere

Cât să spui şi cât să taci? Ce să spui şi ce să taci? Cum trimiţi cuvintele rostite? Şi cum le înghiţi pe cele tăcute? De s-ar preface toate-n maci, şi-ar sta roşii-n marea galbenă. Şi să spună doar că-i placi!

http://

hadestown

Hadestown e un album care mie mi se pare din altă lume. Lumesc şi aspru, de înecat amar cu paharul şi luat de la capăt şi stat la depănat amintiri şi oameni. Acum poveştile de dragoste trebuie că sunt complicate şi date peste cap, că doar sunt cu oameni şi se întâmplă în viaţa asta care seamănă mult cu ceva, mai trebuie doar să aflăm cu ce. Cu alte vieţi, probabil! Albumul este semnat Anais Mitchell, dar încântă şi alte voci precum: Justin Vernon, Greg Brown, Ani DiFranco, Tanya, Petra şi Rachel Haden şi Ben Knox Miller. Mitologia greacă e sursă importantă de inspiraţie, mai exact povestea lui Orfeu şi a lui Euridice. După cum spune legenda, Orfeu îşi salvează soţia din infern, şi iată, cum apar alte două personaje, Hades şi Persefona. Fiecare voce primeşte un personaj pe care-l cântă cum ştie mai bine. Şi s-ar minuna grecii ce bine le sunt purtate legendele de către americani! În locul lui Homer vin alţi artişti în ale povestitului şi orbi rămân în faţa kitsch-ului.

Hadestown. Anais Mitchell. Folk.

P.S: Diana, this one goes for you!

http://

Babe, this is for you!

http://

http://

departure

Ce spui de cei care-şi aparţin prea mult? Şi fac din eul lor un cult, cu o mână de zeităţi şi un picior de lemn şi bat în acelaşi ritm orice alt refren. Vine Camille într-o zi, Camille care are doar aripi şi ca toate zburătoarele rătăceşte între două limite. Ce-i par cam gri şi finite! Mereu m-am gândit că-ntre cer şi pământ sunt doar păsări. Toate celelalte mi-au părut mult prea absorbite, prea pământeşti sau cereşti. Acum între, acolo unde tu ajungi doar cu privirea, acolo e rătăcirea, şi tornada şi gândul, acolo lemnul tău şi-ar rupe gâtul. Iar Camille e uşoară şi absentă, pentru că nimic nu-i pare mai greu decât aerul şi magnetul. Şi e a tuturor pentru că a ei e prea puţin. Deloc şi gri. Şi se găseşte mereu cineva s-o revendice de la început, de la mijloc sau chiar spre final. Pentru că oboseşti să vrei şi vrei!

http://

dacă vrei

Uite că blogul meu creşte, are un an şi cititori. Uite că-i citesc şi eu pe cititori şi aflu chestii care merită. Postez ce cred că-mi place de fiecare dată, iar acum postez şi ce le place altora. Şi azi am aflat despre o melodie dragă. Iniţial, i-am auzit pe Byron live, cântând Dacă vrei, dar ştiam că nu le aparţine piesa. Iar azi dau de Celelalte cuvinte, părinţii cântecului meu preferat. Pentru că citim şi ne citim!

http://

nunta mută

Avem şi noi filmele noastre, sculptate atât de frumos după chipul şi asemănarea românului, încât ai impresia că priveşti drept în oglindă. Nunta mută e un film colorat şi vioi în prima jumătate, mut şi tragic în ultima parte. Tot cu ruşi şi comunişti, însă asta e istoria, nu? Ideea e că o nuntă trebuie să continue în muţenie pentru că Stalin moare şi e doliu naţional. N-o să uit uşor grâul şi cearceaful, nici cearta mută sau telefonul fără fir, şi instrumentele înfundate cu cârpe. Secvenţa nunţii este memorabilă, iar umorul estompează cu succes realitatea vitregă. Povestea curge firesc şi estetic, exact cum caut mereu.

Nunta mută. Regia - Horaţiu Mălăele.

http://

the lovely bones

Pentru Susie şi pantalonii ei galbeni. Pentru poveste. Pentru că oamenii sunt ceea ce fac altor oameni. Pentru că faptele au consecinţe. Pentru că viaţa e aşa cum vrea ea. Pentru dramă şi fantezie. Pentru felul în care e montat filmul. În special, pentru culori! În general, pentru ficţiune! Pentru mine că m-a mişcat cât să mi se înmoaie genunchii şi să mă pună pe gânduri. Şi-au venit toate, deodată: gândul de a pierde, gândul de a fi neputincios, gândul de a nu ştii nimic din ce va urma şi gândul că oricum nu ştii mare lucru în general, gândul de a nu înţelege, care te aduce în imposibilitatea de a accepta. Susie, e asasinată de un nene bolnav rău, killer în serie. De aici încep, drama, pentru familia ei, care îndură pierderea, şi ficţiunea deoarece copila ajunge undeva între pământ şi rai. Să te tot uiţi, să te tot întrebi, braţe puternice să fie şi să tot cazi!

Poveste de Peter Jackson. 2009. The Lovely Bones. Doar lovely, şi atât.

http://

mâini multe

Iată, ceva proaspăt şi nou! Şi nouă îmi pare şi predispoziţia mea pentru muzica electropop. Un tip de muchizie ori grăbită şi puternică, ori domoală şi interminabilă. Ideea e că mă prinde acum pe mijloc de primăvară, când îmi trece prin cap cam tot ce ar putea să înflorească, înfrunzească. Iar pentru asta am nevoie de un fundal sonor deştept, însă subtil şi fără încercări de epatare. The Hundred In The Hands sunt cumva o mie de mâini care te conduc, te duc. Mâini uşoare, lungi şi curate, flexibile şi cu unghii colorate. Nu, nu te ridică, coboară, încântă sau omoară.

America. Duo. The Hundred In The Hands. In Love.

red again

Şi am găsit iar ceva roşu, ceva lumesc, numai bun de prins în piept! Pentru toate ideile care mor şi încă odată pentru jumătatea-mi de craniu suspendată sus pe un nor. Pentru câinele la care trebuie să renunţi deoarece e cazul să te muţi, într-o casă mai strâmtă, în cartierul cu lumea mai mută. Pentru că e trist ce ţi se întâmplă, iar sufletul ai vrea să-l vinzi însă nimeni nu mai cumpără. Se caută doar trupuri pentru munci şi zile, care pe Hesiod l-ar duce la pumni de pastile. Suflet pentru suflet? Ceri o prostie! Mereu rămâne câte un suflet, dar cine-l vede fără întrupare? Cine-i vede ochiul mare şi încăpător, umărul lat şi primitor? Exact! Hai, pune mâna pe fard şi întinde-l bine, nu e timp de ifose! Din trup în trup, trupeşte. Îl păstrezi încă puţin: sufletul vizibil trăieşte.

don't, just don't

Uite, cam cât ştiu despre cuvinte sunt ca un duş cu apă fierbinte când vin deodată şi de peste tot şi mă îneacă-n aburi şi-mi spală replicile mele bune, cele păstrate pentru tine. E acelaşi context cu susul în jos când tu nu mai vezi un copil frumos. Spui cele de ieri şi de alte zile trecute când nu a fost prin preajmă nimeni să le asculte. Sper să-ţi mai pot răspunde cu miere şi lapte şi plăcinte calde. Până atunci le ţin mute în mine şi contracarez asaltul de feline. http://

joi, 7 aprilie

Şi i-am văzut pe Byron! Mare mi-a fost bucuria să găsesc trubaduri şi voie bună, nicidecum pretenţii de lorzi! De doi ani caut să-i văd în concert, aşa că e foarte posibil ca entuziasmul meu să fi dat pe dinafară. Povestea a fost completă, condimentată uşor, după gustul lor, cu rock, jazz, folk, blues şi folclor. 6 fingers a fost vedeta serii şi a pus clapele pe jar. După cum ştiam deja, vocea şi flautul sunt elementele preţioase şi sună atât de bine live, cam cât să strângi mâna lui şi să zâmbeşti cu tot chipul. Se pricep de minune la cover-uri - trebuia să specific asta, pentru că mi-au plăcut în mod special. Perfect sună aşa cum mă aşteptam, încă chiar miroase a verde şi a plaiuri mioritice. M-a minunat chihlimbarul şi ploaia în luna lui marte. Şi m-am minunat cât de bine şi aproape poate suna Dacă vrei.

http://

Madrugada

Acum, fie vorba între noi, chiar sunt făcuţi pentru răsărit, cum vor ei, sau apus, cum simt eu. Pe mine m-a atras etimologia cuvântului şi chiar are o rezonanţă plăcută, o mână de consoane puternice şi iată, un răsărit cam greu de rostit first thing in the morning. Madrugada nu mai e o formaţie activă din toamna anului 2008. Dar în playlist-ul meu rulează cu succes. Poate că se găseşte unul dintre voi să-i asculte odată cu ivirea zorilor, pe stomacul gol, însă cu siguranţă vă pică greu dacă-i primiţi pe sufletul gol. Muzica lor e cea a oamenilor cu poveşti, a acelora cu bagaje de amintiri din vieţi anterioare celei de azi, iar dacă nu ai măcar nişte riduri fine în jurul ochilor şi a gurii, poate că nu te-ai văzut destul şi nu te-ai vorbit suficient cât să te apuci de ascultat. Nume, voce, ritm şi text, toate uşor reci, gri-albăstrui, numai bune de revăzut şi tras în piept înainte de orice dimineaţă. Are şi întunericul un moft, şi anume, lumină. Aşa sunt şi melodiile celor de la Madrugada, cu urme de întuneric de care se dezbracă pentru lumină.

Madrugada. Norvegia. Îndrăzniţi, răsăriţi!

http://

http://

http://

http://

elefantul

Undeva între mese scorojite şi scaune turtite, mult prea departe de poli şi cu poftă de sori, tragi în piept capetele unei iluzii, doar aşa te mai înduri să răsufli. Ai fost tu şi-ai imaginat elefantul sau el te-a desenat pe tine? Nu, nu te sperie un înveliş gri cu câteo lingură de miere în priviri... Dacă palmele ar avea călcâie ai renunţa să ţii cerul în mâini, şi-ai curma dimineţile de luni. Păstrezi apa în căuşul mâinii drepte şi cauţi să alungi adânca sete. De când visezi elefanţi nu te mai încalţi pentru că ei te desenează desculţă în miez de soare, cu o crenguţă. Şi îţi suflă-n plămâni pământ... Cuget, deci frământ: un eu din mine şi un altul din tine cuvinte, gânduri şi mişcări câte încap în patru zări. foto: Google

târziu

Acum, pentru că mai târziu e întotdeauna târziu.

Sunt ca un Oscar care ar scrie unui bunic care nu mai stă în ploaie să aştepte autobuzul de la Sibiu. Unde mai pui că, nu-ţi ştiu destinaţia, chiar n-o ştiu! Şi-n ritmul ăsta nu o voi afla curând...Mai nou , nu mai alung maidanezii de lângă mine, într-un fel naiv şi romantic îmi spun că eşti tu...un tu cu care eu nu mai am conversaţii, căruia nu-i mai găsesc înţeles. Să vezi cât de greu socotesc, ca atunci când eram în clasa a treia şi mi-ai rezolvat pe ascuns temele pentru vacanţă la matematică. Acum am alte teme, tot socoteli dar cu oameni. Ştii că nu-i împart din principiu. Dar tot nu am învăţat să-i scad. Şi-atunci mă înmulţesc o vreme, când de fapt eu vreau să mă adun. Cum ştiu deja ce ai spune, trece, copilă, trece!, trec! Sper să aveţi Internet acolo, undeva...Şi-mi pare rău pentru târziu!

foto: weheartit.com

I picture you in the sun

Come home, Jules... I picture you in the sun, Saying: "F...k, just come undone Come unseen, bring some light and green". You are too close to ground now and those curls are getting windy You wear that flower blouse to tell intruders there's no way to bruise. Clothes and shoes hang heavy and dirty, It's time to come home, to get mighty. I picture you in the sun, trying so hard not to frown For all marching questions answers are awaited in resurrection. Throw away that itchy pillow, who tells in the night a story with endless whys and still same how, without any hero around.

when all your ships are white

Heligoland sunt numai buni de ascultat pe sufletul greu şi genunchii goi, adunaţi la piept. Şi să rămâi aşa ghemuit, cu toate amintirile pe umărul stâng şi toate temerile pe cel drept. Cu condiţia să nu fii trist de tot, ci mai degrabă nostalgic şi temător, ca şi cum ai încerca apa rece ca gheaţa cu degetul mare de la picior...aşa în balans, bănuieşti răceala, dar nu o poţi măsura efectiv în fiori şi tremur. Cu fiecare cântec vocea spune aceeaşi poveste, cu alte versuri, cu litere pe care la fel le rosteşte. Se pare că vin cu sol de pace şi aduc albumul drept tribut, după un an cu prea multe ierni. Pornesc din Australia şi acum sunt stabiliţi în Paris. Sunt 5 şi muzica lor intră în categoria dreampop, slowcore. Amorţiţi şi prinşi până la măduvă de ghearele frigului, răsuflă rece prin cântece şi lasă urme umede pe piele. Acum sprijiniţi-vă greutatea din piept de genunchi...

Heligoland. Franţa. All your ships are white.

foto: http://heligoland.org/

dansăm, dansăm, dansăm

Dimineaţa cântă, podeaua, perdelele şi camera întreagă.

Şi te apuci să le răspunzi cu umerii, tălpile, picioarele şi degetele.

Chemi câteva haine diafane în ajutor, sari şi fugi, zâmbeşti şi te roteşti.

Tot ce auzi trimţi în trup şi acesta imită, îşi caută echilibru şi-şi leagănă articulaţiile ca un acrobat.

Ai putea să stai şi-n cap!

Toate ţin ritmul cu tine deodată şi tu baţi podeaua ca o felină ce atacă.

Apoi oboseşti şi le reduci la tăcere...iată, cum afli într-o dimineaţă că tot ce tace cântă şi singurătatea te frământă, iar mobila nouă îţi pare un pian, momentul tău de echilibristică e întrerupt de un muzician.

Acum dansează lacrimile pe obraji, amintirile cântă şi chipul omului din faţă ta la fel...iar versurile ţi-au înecat privirea.

În deşert trebuie să-ţi cânţi singur şi ca să te auzi să zbieri.

E puls şi urlet iar dansul e eliberare, abandon în bătaia vântului sau rostogolire.

foto: Lou Doillon, Google

uneori dansul face muzica

Ştii...am căutat ieri de zor

versurile vreunui nemuritor

să ţi le pun frumos pe tavă

cum aşezi merele în ladă.

Nu erau cuvintele mele printre ele

Şi-atunci cum să fie pentru tine

dacă nu-s şi nu-s din mine?

Primăvară şi soare, dar nu mult, cât să fie răcoare,

Să plouă într-o noapte cât să dăm ferestrele deoparte.

O plimbare cu alte două feţe zâmbăreţe şi puţin timp să ne răsfeţe.

Un moş roz...măsline, vinete, macaroane şi roşii,

Fiecare cu puiul său de somn când ni se închid ochii.

Să ne privim pe după umbre când are cine să ne cânte

Şi-n dans pornească trupul când muzica stă pe tâmple.

Iar tot ce nu rosteşti îngâni din vers în vers,

Sigur, ritmul e un mers...

vladstudio on deviant art

Aveam nevoie de o fotografie pentru blog, una singură care să spună despre mine şi blog lucrurile alea care nu se spun direct, ci se insinuează. După multe încercări am dat de Vlad pe deviant art. Un Vlad despre care ştiu că vine din Rusia, ascultă Tom Waits şi o place pe Amelie Poulain, şi care creează nişte wallpapers minunate şi mai câştigă şi bani din asta. Pe mine mă fac să zâmbesc imaginile astea...şi le-aş folosi peste tot. Mi-e drag să văd şi să scriu despre oameni talentaţi, şi să evit furtul, fie el şi intelectual. Aşa că hai să vă arăt şi vouă câte ceva. Aici îl găsiţi: http://vladstudio.deviantart.com/ .

poveste cu pitici

După ce am vizionat Gnomeo and Juliet mi-am cam schimbat priorităţile gospodăreşti. Drept urmare: vreau grădină în faţa casei, flori, fântână, broască, pitici, ciupercă, maşină de tuns iarba ca să se întreacă piticii cu ea, păsări flamingo şi poveste de dragoste. Şi-apoi să tot visezi pe un scaun pliant aşezat, cu părul în soare şi ochii în iarbă. Animaţia e reuşită şi de o drăgălăşenie cum mi-a fost dor să văd: competiţia dintre roşu şi albastru, unul mic şi obraznic albastru se îndrăgosteşte de o micuţă adorabilă roşie, se întrec cu maşinile de tuns iarba, se împrietenesc cu Featherstone, o pasăre flamingo roz nostalgică, ascultă sfaturile broaştei Nanette care are o pasiune pentru cuvântul tragedie şi rupe ceva chineză sau japoneză...mereu le încurc! Piticii de grădină ascultă Elton John, ciupercile se cred câini şi tot aşa...Şi are final fericit! Nu e ca la Shakespeare unde se moare din lipsă de sincronizare.

http://

joi, 24 martie, Grimus

Şi au venit clujenii să încânte sibienii. Şi bine au fost primiţi! Pe Grimus trebuie să-i vezi în concert. Ştiam asta pentru că îi văzusem în concert pe Tvr-uri şi deja ştiam că singura şansă să-i plac este să-i ascult şi văd în faţa mea.

Ei funcţionează pe principiul veni, vidi, vici... cuceresc şi trezesc vicii. Îţi intră pe sub piele până le fredonezi versurile şi le prinzi ritmul, iar vocea face muzica, Bogdan Mezofi creează şi menţine atmosfera, publicul aclamă, concertul se întâmplă, iar Music Pub răsună într-o seară de joi. Drag ne-a fost de ei, dar şi lor de noi, au cântat cât am dansat noi, s-a cântat şi dansat până la dezhidratare şi epuizare. Un adevărat entertainer Bogdan, a mutat scena printre noi, a pozat, apoi a fost DJ la afterparty, şi-au continuat Grimuşii petrecerea cu noi şi la final nu ştiai care a petrecut mai mult, nu mai exista limita public formaţie, spectator muzician.

P.S: recomand a se consuma Grimus live!

Grimus. Rock alternativ. Cluj Napoca. Da, da, da made in Romania!

sursa foto: Sten

haine noi

Că tot e primăvara şi sunt nouă şi noi toate, mi-am îmbrăcat blogul, l-am zugrăvit şi pictat. Parcă e alt capăt de lume, un fel de capăt...cu o lume tot mai deasă.

Acum mulţumirile de rigoare: tatei pentru elefanţii pe care i-a schiţat în câteva minute în palmă, ţie, you elephant you, pentru că mă ţii de mână şi pot orice şi unui Vlad, care are pe deviant art nişte imagini adorabile.

I put my cards on your table

M-am uitat lung şi adânc să simtă cerul cum priveşte o bucată de pământ. Drept şi până departe, acolo la zările-ţi deşirate, unde e plin ş-albastru şi cald... unde e loc şi braţe şi jar. I won't get me out of yourself! I just won't!

selah sue

Selah Sue sau blonda a cărei muzică reggae mi-a fost pe plac bate clişeul de-i sună apa în cap. Chipul angelic, belgian ascunde o voce puternică, răguşită şi tânguitoare, tipică celor care cântă raggae sau soul. În principiu:

1. Lăsaţi copiii Europei să vină la Bob Marley

2.Dacă tu nu mergi în Jamaica vine Jamaica la tine

Şi acum, în special: ascultaţi, ascultaţi, ascultaţi!

Sanne Putseys. Selah Sue. Belgia.

red addiction

Mă ia câte o poftă de roşu din când în când şi atunci să vezi nebunie, click-uri, urechi ciulite, chipuri, videoclipuri....şi scanez până găsesc ceva roşu pentru mine, ceva aşa să-mi ţină de fredonat pentru câteva zile. Poftim, puţin haos intens şi trecător!

http://

I like Li

Mai am o oră din ziua asta...zi în care mă împlinesc în ani! Au încetat apelurile, mesajele şi mail-urile să apară. E linişte...şi-mi place liniştea doar aşa, pe bucăţi! Îmi las degetele pe taste şi e doar Lykke Li cu mine şi tu, virtualiceşte vorbind. Am trecut prin toate azi, prin ore, minute, iar ore...şi urmăresc să ajung la secunde. M-a obosit puţin euforia şi chestiile alea mici şi dragi, atenţia şi atenţiile.

Am stins toate luminile,

să fie întuneric şi noapte împreună

fără lacăt, fără lună.

Din faruri şoseaua îşi prinde-n ceaţă

o cunună.

Şi tot răzbat în casă, pe podea şi prin perdea

rând pe rând ochi de automobile

ca nişte astre cu motor, fragile.

Vrei o palmă să te măsoare

din cap şi până-n picioare

acum, când eşti fără soare şi ninsoare.

O palmă cu mai multe mâini...

un ochi cu o duzină de priviri,

o gură cu trei poveşti,

amestecate cu minte-n grabă...

de cuvinte.

Am ascuţit de curând un gând,

sper să lase urme descifrabile

pe bucata-mi de pământ.

Să-l învârt între degete o oră,

astfel ora să-mi pară zi,

ziua timp fertil.

Crezi de o vreme că lumea asta mată

trebuie bine ferecată,

şi orice uşă descuiată

e un zar aruncat din mână în mână

ce sensuri îndrugă şi amână.

Timotej Zachrisson. Cunoscută drept Lykke Li. Născută primăvara. Suedia.

museum of bellas artes

E atât de frumos să te trezeşti cu ei în urechi, să-ţi pună binele şi răul în mişcare, umerii şi gleznele în imbrăţişare, până cazi mereu mereu mereu în picioare. Vrei ca lumea să fie o podea lungă fără curbe, fără nicio dungă... să-ţi pice-n cap lumini cu fistic şi vişini. Să te duci de nas din pas în pas să respiri cât pentru-un dans. P.S. Repeat...until the dream is complete! Diana, mulţumiri! http://

piano magic

Sunt pentru mine un fel de Archive, la fel de British, de reci şi umezi, ca ploile de pe insulă. M-au udat până la piele, Archive de vreo 4 ani şi Piano Magic de 4 zile. Şi-mi cad în timpane atât de firesc şi atât de ploios încât îmi construiesc streşini în minte ca să-i păstrez. Ritmul bate vocea, sunetul bate cuvântul şi-n cameră bate vântul. Şi apoi are ploaia poveştile ei de-ţi vine să te duci cu trenul sau să zaci în pat. Nu aş merge să-i văd la un concert. Sunt pentru playlist şi învineţit fotolii de atâta stat.

De ascultat încet şi singur! Piano Magic: Glen Johnson, Jerome Tcherneyan, Alasdair Steer şi Frank Alba. Din Anglia, cu ploaie! P.S: Slăbiciune pt Part Monster... http:// http:// http:// http://

pumnul cap

Twisted by name and nature...here I go again! Mi-au ţinut gândurile de urât pe coridorul spitalului, mi-a luat ceva vreme până să le separ de temeri, de amintiri şi de speranţe. Aproape că mi-am rănit urechile încercând să aud conversaţia doctor pacient. Dar nu mă auzeam decât pe mine, pe mine cea fizică, cea trupească, cea care loveşte piciorul în podea în sunete mute şi repetate. Apoi pe mine cea cu capul sprijinită-n pumn. În câteva secunde capul era pumn şi pumnul cap.

Pumnul cap are cinci gânduri încleştate în strânsoare. Toate gândesc la fel, se adună şi se îngână: primul porneşte, al doilea arată, atrage atenţia, mustră, mijlociul te ia peste picior, inelarul îţi înşiră explicaţii, motive, acuzaţii, iar cel mic promite şi speră. Ar mai fi pielea nivelată şi stresată care se răceşte îndată. Iar unghiile te trezesc înainte să-ţi pătrundă în carne. Apoi sunt ca 5 petale...pe care le întinzi până trosnesc...va fi bine? nu va fi bine?

Pumnul cap zdrobeşte, frământă, loveşte.

Pumnul cap strânge şi presează...pumnul cap ar fi o tobă într-un concert de heavy metal.

Azi am învăţat un cuvânt nou: nevralgie. Sună interminabil şi iremediabil. Cei care-l poartă spun că e dureros, că te face încovoiat şi îndurerat. De azi e în trupul tău...iar eu, eu mă bucur de acest rău, că nu e un rău mai rău...şi sper că e un rău mai blând, mai maleabil, mai uşor de înfrânt.

http://

landing

Am aterizat într-un final şi mă încearcă un gust primordial de maro şi verde ce-n vene se pierde, se alungă şi se leagănă iar mâna ta măsoară solul fertil şi-l seamănă. Gândul pământului trebuie că e plebeul iar dorinţa lui ascunsă curcubeul. Miliarde de sute de mii de gânduri ce umplu de energie pământul, câte la fel şi câte altfel? Mă împământenesc şi-mi prind rădăcini în jurul taliei ca să poposesc... Oh land...de la Fallulah încoace Oh land este interjecţia mea preferată! De la pământean la muzicieni, zâmbesc că sună bine! Oh land este Nanna Oland Fabricius, care vine din Danemarca şi rămâne în New York, iniţial balerină, în prezent încântătoare. http:// http:// http://

nu-ţi voi spune eu prea multe

Nu ţi-aş spune că te-ai înnorat, ai adus fulgerul şi l-ai împlântat. Dintr-un trăsnet moara de vânt a fumegat... Nu ţi-aş spune că ai plouat, ai scurs apa şi m-ai inundat. Stropii să-şi facă cuib în streşini au încercat... În ultima vreme merg în somn, mă trezeşte un colţ de masă care-n coapsă urma-şi lasă. Şi mă întorc pe altă parte şi degetul în lemn îmi bate. Nu-ţi voi spune să-ncetezi obiectele să le aşezi. Nu-ţi voi spune eu prea multe... ca să nu te pierd în linii frânte, nu te ţin pe loc deloc. Sforile le poţi roti, învârti şi răsuci niciodată despleti. http://

viaţa şi teatrul

Oamenii îmi ţin de cald, de frumos şi de urât. Mă ţin de mine şi mă ţin de ei, mă ţin din viaţă-n viaţă până în propria-mi viaţă. Cuvintele îmi ţin de limbă, de fire, de exprimare şi expresie, de intenţie şi impresie. Muzica îmi ţine de fundal, de atmosferă, decor, de decodor, de senzaţie şi emoţie. De o vreme încoace teatrul îmi ţine de gânduri. Şi mă satură şi-mi potoleşte poftele intelectuale, culturale şi imaginare. Îmi ţine de posibilităţi, de poveste, de scenariu...Teatrul Radu Stanca mă ţine în Sibiu. Viaţa cu un idiot mi-a ţinut atenţia de mână, şi m-a luat acolo în nebunia de poveste timp de mai bine de două ore. Mâna ta mă ţinea în realitate, lângă tine! Acest tip de teatru, gen reality show, aduce tensiune, dinamică, dramă dramă dramă! În primul rând, pentru că e solicitant, nu ştii unde şi la cine să te uiţi, nu mai ştii ce să crezi şi uiţi că în teatru totul capătă dimensiuni exagerate, apoi jocul, apoi înregistrările...şi da, actorii care par hipnotizaţi şi hipnotizanţi. Abia la final le vezi feţele relaxate. Au reuşit să mă prindă cu povestea. Ideile repetate pentru a fixa mesajul sunt că: odată distruse rosturile fericirii într-un cuplu orice salvare se transformă în nenorocire, că îngerii sunt simpli spectatori pe care noi, ca oameni, îi deprimăm cu felul nostru de a fi, că doar nebunii văd îngeri, că doar nebun mai poţi fi fericit, că şi fericiţi suntem vulnerabili şi influenţabili, că nimic nu se pierde, totul se reface şi se întoarce, că femeia e ispită, că femeia dacă nu procreează nu mai are sens şi sensuri, că muzica e genială, că actorii par nişte fiinţe cu puteri supranaturale şi-ţi merg până în suflet sau te sperie de moarte, după caz. Şi că nu oricine gustă acest gen de teatru! Eu, una, am fost încântată pentru că îmi repetam într-una: e ficţiune, e drama, exagerarea e la ea acasă. Ce-i drept, se aseamană mult cu ce vedem la tv, însă jocul e autentic, muzica...detaliile fac arta! Actorii au spasme, tremură, dansează, fac duş, îşi aruncă lapte, maioneză pe ei, mănâncă morcovi, apar goi, sunt violenţi, sunt sensibili, uşor romantici...sunt vii şi o iau razna în faţa ta, pentru ei! Oarecum, îmi pare că joacă acest spectacol pentru ei, nu pentru public...dacă tot se nimereşte să fie cineva în sală şi mai bine, dar ei joacă pentru ei. Şi reuşesc în final să strângă aplauze şi să se bucure de admiraţie!

"Ştiu că am avut aripi şi atunci când înot şi închid ochii îmi aduc aminte şi simt că zbor. Eu zbor, eu zbor, eu zbor..."

Viaţa cu un idiot. Poveste de Vladimir Erofeev, scenariul Andriy Zholdak.

sursa foto: http://www.sibfest.ro/Viata-cu-un-idiot.aspx